HOTĂRÂRE
PRIVIND INTERPRETAREA
articolului 116 alin. (4) din Constituţie
(Sesizarea nr. 32b/2011)

CHIŞINĂU
9 noiembrie 2011

În numele Republicii Moldova,
Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte, judecător-raportor,
Dl Victor PUŞCAŞ,
Dl Petru RAILEAN,
Dna Elena SAFALERU,
Dna Valeria ŞTERBEŢ, judecători,
cu participarea dnei Dina Musteaţa, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 10 octombrie 2011 şi înregistrată la aceeaşi dată,
Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,
Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 10 octombrie 2011 în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit.b) din Constituţie, 25 alin.(1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale de deputatul în Parlament, dna Raisa Apolschii, privind interpretarea articolului 116 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia:

„Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii."

2. Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca, prin interpretarea articolului 116 alin. (4) din Constituţie, să se explice:

„a) Care este întinderea competenţei Parlamentului în procesul de numire a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie; hotărârea acestuia are semnificaţia unui act decizional sau de validare/învestitură?

b) În ce termen urmează Parlamentul să se pronunţe privind numirea judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie după prezentarea propunerii respective de către Consiliul Superior al Magistraturii?"

3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 11 octombrie 2011 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului, Consiliului Superior al Magistraturii şi Curţii Supreme de Justiţie.

5. În şedinţa plenară publică a Curţii, în temeiul articolului 31 alin. (3) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, autorul sesizării a modificat parţial obiectul sesizării, solicitând Curţii ca, prin interpretarea articolului 116 alin.(4) din Constituţie, să se explice dacă, în cazul depunerii de către judecător a cererii de demisie, se aplică legislaţia muncii, fiind suficientă hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, sau este necesară o hotărâre a Parlamentului.

6. La şedinţa plenară publică a Curţii, autorul sesizării a participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Oleg Efrim, ministru al justiţiei.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

7. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O. nr. 1/1, 1994) sunt următoarele:

Articolul 6
Separaţia şi colaborarea puterilor

„În Republica  Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate   şi   colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei."

Articolul 116
Statutul judecătorilor

„(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

(2) Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Judecătorii care au susţinut concursul sînt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii vor fi numiţi în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă, stabilit în condiţiile legii.

(3) Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sînt numiţi în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani.

(4) Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o vechime în funcţia de judecător de cel puţin 10 ani. [...]"

Articolul 123
Atribuţiile

„(1) Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători. [...]"

8. Prevederile relevante ale Legii nr.789-XVI din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie (M.O. 196-199/764, 1996; republicată M.O. nr. 26-27/176, 1998) sunt următoarele:

 Articolul 9
Numirea în funcţie a preşedintelui, vicepreşedinţilor,
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie

„(1) Preşedintele, vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie - preşedinţi ai colegiilor, vicepreşedinţii colegiilor şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile. Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie - preşedinţi ai colegiilor, vicepreşedinţii colegiilor Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie pe un termen de 4 ani. În cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă, de încălcare a legislaţiei de către acesta sau de încălcare a procedurilor legale de selectare şi promovare a lui, Consiliul Superior al Magistraturii este anunţat de către Preşedintele Parlamentului, în temeiul unui aviz al Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii. În cazul apariţiei unor circumstanţe care necesită o examinare suplimentară sau în cazul vacanţei Parlamentului, Consiliul Superior al Magistraturii este anunţat despre prelungirea acestui termen cu 15 zile sau până la începutul sesiunii.

(2) Parlamentul examinează propunerea repetată a Consiliului Superior al Magistraturii şi, în termen de 30 de zile de la data parvenirii acesteia, adoptă o hotărâre privind numirea în funcţia de preşedinte, vicepreşedinte sau judecător al Curţii Supreme de Justiţie."  

9. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O. nr.54-55/502, 1997), în continuare - "Convenţia Europeană", sunt următoarele:

Articolul 6
Dreptul la un proces echitabil

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei [...]"

ÎN DREPT

10. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin diverse metode de interpretare, precum cea textuală, funcţională, logico-gramaticală, istorică, teleologică, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată, etc.

11. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă întinderea competenţei fiecăreia dintre cele două autorităţi - Parlamentul şi Consiliul Superior al Magistraturii - în procesul de numire a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie.

12. În acest sens, Curtea reţine că sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexate, precum separaţia şi colaborarea puterilor în stat şi independenţa justiţiei.

13. În acest context, pentru a elucida conţinutul autentic al prevederii articolului 116 alin.(4) din Constituţie, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolelor 6 şi 123 alin.(1) din Constituţie, cu jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional, utilizând toate metodele de interpretare legală.

I. (a) Care este întinderea competenţei Parlamentului în procesul de numire a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie; hotărârea acestuia are semnificaţia unui act decizional sau de validare/învestitură?

A. Argumentele autorului sesizării

14. Autorul sesizării pretinde că, întrucât Constituţia şi legea stipulează că judecătorii, preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie numai la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, acesta având un rol primar, eventuala omisiune a Parlamentului de a da curs propunerii Consiliului Superior al Magistraturii ar compromite rolul acestuia, în calitatea sa de organ constituţional al autoadministrării judecătoreşti şi de garant al independenţei sistemului judecătoresc, şi competenţa pe care o are în virtutea articolului 123 din Constituţie de a asigura numirea în funcţie a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, precum şi drepturile acestor persoane de a fi numite în funcţie.

15. Autorul sesizării consideră că toate aceste aspecte scot în evidenţă faptul că prin hotărârile Parlamentului are loc validarea propunerilor de numire în funcţiile de judecător, preşedinte şi vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie prezentate de Consiliul Superior al Magistraturii şi învestirea persoanelor respective în funcţie, fiind întemeiată exclusiv pe verificarea respectării de către Consiliul Superior al Magistraturii a procedurilor de alegere, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, precum şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor ce pot rezulta fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale.

B. Aprecierea Curţii

16. Curtea subliniază importanţa fundamentală a principiului separaţiei şi cooperării puterilor ca principiu de organizare a statului de drept.

17. Fiind un principiu fundamental al statului de drept, separaţia puterilor are vocaţia să asigure evitarea concentrării întregii puteri în mâna unei singure autorităţi (de natură individuală sau colectivă). El presupune o distribuţie a puterii, pentru a fi exercitată, unor instanţe diferite şi independente, înzestrate cu atribute şi prerogative de conducere. În cadrul competenţelor ce le sunt conferite, fiecare putere (legislativă, executivă şi judecătorească) deţine şi exercită o serie de atribuţii aflate în afara oricărei imixtiuni reciproce. Potrivit principiului separaţiei puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia şi nu îşi asumă prerogative specifice celorlalte.

18. Cu toate acestea, separaţia puterilor nu este una rigidă, absolută, deoarece ar conduce la blocaje şi dezechilibre instituţionale. De aceea, în arhitectura instituţională a statului, principiul separaţiei puterilor în stat ia forma delimitării unor autorităţi publice independente (una faţă de cealaltă), cu prerogative diferite (prin care se realizează activităţi specifice), dar şi a colaborării dintre puteri dublată de controlul reciproc.

19. Principiul echilibrului instituţional, cunoscut astăzi sub denumirea „checks and balances" (în traducere aproximativă din limba engleză însemnând „sistemul de frâne şi contrabalanţe"), stă la baza democraţiei şi presupune echilibrul puterilor şi controlul lor reciproc, astfel încât puterile statale să aibă aproximativ aceeaşi pondere, adică să fie echilibrate, pentru a se putea limita reciproc, evitând astfel ca puterea statală să fie folosită în mod abuziv.

20. Acest sistem de frâne şi contrabalanţe reprezintă condiţia sine qua non a democraţiei moderne, împiedicând omnipotenţa legislativului, pe cea a executivului sau a judiciarului.

21. În cadrul sistemului de frâne şi contrabalanţe, decurgând din aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat, deosebit de importantă pentru asigurarea statului de drept este existenţa unei justiţii independente, în sensul unui sistem de organe ce are menirea să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă, şi capabil să se sustragă influenţelor acestora.

22. Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art. 6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin. (1), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art. 115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură a puterii în stat independentă şi imparţială.

23. În acelaşi sens, dispoziţiile articolelor 114 şi 116 alin. (1) din Constituţie consacră principiul independenţei judecătorilor, fără de care  nu se poate vorbi de o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei  puterii judecătoreşti,  se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, precum şi prin modul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului.

24. Curtea reţine că principiile constituirii sistemului judecătoresc şi autorităţile care participă la acest proces sunt consfinţite de Constituţie.

25. În acest context, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a arătat că desemnarea şi destituirea judecătorilor şi preşedinţilor de instanţe se realizează cu participarea a cel puţin două autorităţi: pe de o parte, Consiliul Superior al Magistraturii şi, pe de altă parte, Preşedintele sau Parlamentul, după caz.

26. Astfel, în virtutea normelor constituţionale, la numirea judecătorilor în funcţie participă:  (1) Consiliul Superior al Magistraturii, care asigură numirea judecătorilor în funcţie prin selectarea candidaturilor şi prezentarea propunerilor, după caz, Preşedintelui Republicii Moldova şi Parlamentului în vederea desemnării, (2) Preşedintele Republicii Moldova şi Parlamentul care, în baza atribuţiilor ce le revin, procedează la numirea  judecătorilor propuşi de către Consiliul Superior al Magistraturii.

27. Curtea reţine că prevederi similare celor cuprinse în articolul 116 din Constituţie conţine Recomandarea nr.R(94)12 "Despre independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorului", adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 13 octombrie 1994.

28. De asemenea, măsurile de asigurare eficientă a garanţiilor de competenţă, independenţă şi imparţialitate ale judecătorilor sunt stipulate în Principiile de bază ale independenţei justiţiei (act adoptat la cel de-al 7-lea Congres al Naţiunilor Unite referitor la Prevenirea Infracţiunilor şi la Tratamentul Infractorilor, care a avut loc la Milano, la 26 august - 6 septembrie 1985, aprobat prin rezoluţiile Adunării Generale 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985), în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară (act adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal, care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, la 25 - 26 noiembrie 2002), precum şi în Carta Europeană cu privire la Statutul Judecătorului (act adoptat în cadrul celei de-a  doua Reuniuni multilaterale cu privire la statutul judecătorilor din Europa, organizată  de Consiliul Europei la 8-10 iulie 1998, la Strasbourg).

29. Deşi nu are un statut formal, Carta Europeană cu privire la Statutul Judecătorilor (în continuare - "Carta") codifică un şir de obiective şi principii care sunt consacrate în alte acte juridice internaţionale, cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care au forţă juridică obligatorie.

30. Unul din principiile generale ale Cartei (pct. 1.3.) stipulează că, pentru orice decizie referitoare la selectarea, încadrarea, desemnarea, exercitarea  profesiunii sau încetarea funcţiilor unui judecător, statutul prevede intervenţia unei instanţe independente faţă de puterea executivă şi legislativă.

31. Potrivit punctului  3.1. al Cartei, decizia de desemnare în funcţia de judecător a candidaţilor selectaţi şi decizia de repartizare într-o anumită instanţă judecătorească sînt luate de către instanţa independentă menţionată în punctul 1.3.  sau în baza propunerii, recomandării, avizului, sau cu acordul acestei instanţe.

32. În Republica Moldova  instanţa care realizează dispoziţiile stipulate în punctele 1.3. şi 3.1. ale Cartei este Consiliul Superior al Magistraturii. 

33. Curtea reţine că, fiind statuat de prevederile articolelor 122 şi 123 din Constituţie, cuprinse în secţiunea a 2-a din capitolul IX intitulat „Autoritatea judecătorească" al titlului III - „Autorităţile publice", Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate fundamentală a statului.

34. În acest context, fiind un organ constituţional independent, care exercită autoadministrarea judecătorească, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei puterii judecătoreşti.

35. Prin mecanismul de selectare şi promovare a judecătorilor, de înaintare a propunerilor de numire sau de eliberare din funcţie a judecătorilor (în cazul examinării candidaturilor propuse pentru a fi numite în funcţia de  judecător până la atingerea plafonului de vârstă), Consiliul Superior al Magistraturii participă direct la asigurarea principiului independenţei puterii judecătoreşti. Or, actul de numire sau de eliberare din funcţie este emis  numai la propunerea organului autoadministrării judecătoreşti.

36. În acelaşi sens, prin Hotărârea nr. 11 din 27 aprilie 2011 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.30-XVIII din 4 martie 2010 privind eliberarea din funcţie a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie (M.O. 68-69/10, 2010), Curtea Constituţională a statuat că:

„[...] Din prevederile constituţionale şi legale [...] Curtea deduce rolul primar al Consiliului Superior al Magistraturii în procedurile privind numirea, promovarea, transferarea, demisia sau eliberarea din funcţia de judecător, preşedinte şi vicepreşedinte al instanţei de judecată. Orice abatere de la această regulă [...] contravine art. 123 alin.(1) din Constituţie. [...]"

37. Asigurând numirea judecătorului, aşa cum prevăd  dispoziţiile Constituţiei  şi  Legii nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii selectează candidaturile pentru funcţia de judecător cu cele mai înalte caracteristici profesionale şi morale, prevăzute de lege, şi face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului de numire, promovare, transferare sau eliberare din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, primeşte jurământul judecătorilor.

38. Având în vedere faptul că Parlamentul şi Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să acţioneze în comun în vederea îndeplinirii misiunii de numire a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, este normal să existe angrenaje instituţionale care să facă legătura între ele, precum este Comisia juridică, pentru numiri şi imunităţi a Parlamentului. Astfel, sistemul legislativ este conceput pe baza sarcinii constituţionale comune a Consiliului Superior al Magistraturii şi Parlamentului de desemnare a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, această fragmentare fiind un instrument de control şi de supraveghere reciprocă.

39. Deoarece Parlamentul şi Consiliul Superior al Magistraturii îşi împart sarcina de desemnare în funcţie a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, acestea trebuie să coopereze.

40. La amenajarea raporturilor dintre puteri, Constituţia organizează acţiunile de cooperare a acestora, cu mai multă sau mai puţină greutate, în procesul de formulare a deciziilor, astfel încât puterile statului să se echilibreze reciproc, în dorinţa evitării deciziilor discreţionare şi abuzurilor. Toţi aceşti participanţi se supun însă prevederilor constituţionale, trebuind să respecte normele legale în ceea ce priveşte modul de interacţiune.

41. Analiza prevederilor actelor normative în vigoare demonstrează că selectarea judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie constituie o activitate internă şi exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.

42. În acest sens, legiuitorul a prevăzut pentru Consiliul Superior al Magistraturii întreg instrumentarul necesar pentru efectuarea procedurilor de selectare a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, inclusiv prin instituirea Colegiului de atestare şi calificare, a Colegiului disciplinar, a Inspecţiei judecătoreşti şi a avizelor instituţiilor interesate.

43. Posibilitatea selectării judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie de către Consiliul Superior al Magistraturii este un element intrinsec al principiului independenţei sistemului judecătoresc. De altfel, legea stabileşte condiţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce trebuie îndeplinite de un candidat, care sunt verificate de Consiliul Superior al Magistraturii.

44. Prin urmare, având în vedere prevederile constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii şi Curţii Supreme de Justiţie, pe baza raportului favorabil întocmit de Comisia juridică, pentru numiri şi imunităţi a Parlamentului, constatând că au fost respectate toate dispoziţiile legale în vigoare în materia acestor proceduri, Parlamentul are îndatorirea constituţională să supună votului candidaturile la funcţiile de judecător, preşedinte, vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie desemnate de către Consiliul Superior al Magistraturii.

45. În viziunea Curţii, numai într-o astfel de ipoteză, prin aplicarea articolului 116 alin.(4) din Constituţie, poate fi exercitată competenţa Parlamentului la numirea judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, pentru a se respecta principiul constituţional al separaţiei şi colaborării puterilor în stat. O abordare contrară a semnificaţiei intervenţiei Parlamentului în procesul de numire în funcţie a preşedintelui, vicepreşedinţilor şi judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie ar aduce atingere valorilor, regulilor şi principiilor constituţionale privind separaţia puterilor şi independenţa justiţiei.

46. În acelaşi context, Curtea reţine că mecanismul (procedura) de aplicare a dispoziţiilor articolului 116 alin.(4) din Constituţie în cazul în care candidatura propusă nu întruneşte calităţile şi condiţiile necesare pentru a fi numită în funcţia de judecător, preşedinte sau vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie este dezvoltat prin dispoziţii legale. Astfel, în temeiul unui aviz al Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, Preşedintele Parlamentului anunţă Consiliul Superior al Magistraturii despre constatarea uneia dintre cele 3 situaţii prevăzute exhaustiv în lege, şi anume: (1) depistare a unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă, (2) încălcare a legislaţiei de către acesta sau (3) încălcare a procedurilor legale de selectare şi promovare a lui (articolul 9 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie). Consiliul Superior al Magistraturii poate prezenta Parlamentului repetat propunerea, care urmează să o examineze în condiţiile legii. 

47. În acest sens, Curtea reţine că, prin Hotărârea nr. 9 din 27 mai 2003 pentru controlul constituţionalităţii art. 11 alin. (3) şi (4) din  Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 19 alin. (4) din Legea nr.947-XIII  din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii în redacţia Legii nr.373-XV din 19 iulie 2001 cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative (M.O. nr.123/11, 2003), a statuat cu valoare de principiu că:

„[...] aceste propuneri [ale Consiliului Superior al Magistraturii] nu pot fi obligatorii pentru un organ colegial cum este Parlamentul, deoarece fiecare deputat este liber să voteze  după propria convingere. [...]"

48. În acelaşi timp, Curtea consideră că, ţinând cont de principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat şi independenţei sistemului judecătoresc, Parlamentul urmează să respecte prevederile legale în cazul în care nu va proceda la numirea unei candidaturi la propunerea respectivă a Consiliului Superior al Magistraturii.

49. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parlamentul au sarcina constituţională comună de numire în funcţiile de judecător, preşedinte şi vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, ele trebuind să respecte prevederile legale în ceea ce priveşte modul de interacţiune.

50. În lumina celor expuse, Curtea consideră că, în sensul alineatului (4) al articolului 116 din Constituţie, hotărârea Parlamentului constituie un act decizional indispensabil pentru accederea candidaţilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii la funcţiile de judecător, preşedinte şi vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, actele celor două autorităţi - Consiliul Superior al Magistraturii şi Parlamentul - fiind interdependente.

II. (b) În ce termen urmează Parlamentul să se pronunţe privind numirea judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie după prezentarea propunerii respective de către Consiliul Superior al Magistraturii?

51. Curtea reţine că textul Constituţiei nu stabileşte un termen concret, în interiorul căruia Parlamentul urmează să se pronunţe asupra numirii judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie după prezentarea propunerii respective de către Consiliul Superior al Magistraturii.

52. În acelaşi timp, Curtea observă că mecanismul (procedura) de aplicare a dispoziţiilor articolului 116 alin.(4) din Constituţie privind numirea în funcţia de judecător, preşedinte sau vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie este dezvoltat prin dispoziţiile articolului 9 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, potrivit căruia:

„(1) Preşedintele, vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie - preşedinţi ai colegiilor, vicepreşedinţii colegiilor şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile. Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie - preşedinţi ai colegiilor, vicepreşedinţii colegiilor Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie pe un termen de 4 ani. În cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă, de încălcare a legislaţiei de către acesta sau de încălcare a procedurilor legale de selectare şi promovare a lui, Consiliul Superior al Magistraturii este anunţat de către Preşedintele Parlamentului, în temeiul unui aviz al Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii. În cazul apariţiei unor circumstanţe care necesită o examinare suplimentară sau în cazul vacanţei Parlamentului, Consiliul Superior al Magistraturii este anunţat despre prelungirea acestui termen cu 15 zile sau până la începutul sesiunii.

(2) Parlamentul examinează propunerea repetată a Consiliului Superior al Magistraturii şi, în termen de 30 de zile de la data parvenirii acesteia, adoptă o hotărâre privind numirea în funcţia de preşedinte, vicepreşedinte sau judecător al Curţii Supreme de Justiţie."  

53. Astfel, legiuitorul şi-a fixat prin lege termenul de 30 de zile pentru numirea judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie.

54. În acest context, Curtea observă că termenul de 30 de zile stabilit de lege pentru numirea de către Parlament a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie poate fi prelungit doar cu 15 zile sau până la începutul sesiunii, şi aceasta doar în cazul apariţiei unor circumstanţe care necesită o examinare suplimentară sau în cazul vacanţei Parlamentului, cu notificarea Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, termenul de 30 de zile stabilit de lege pentru numirea de către Parlament a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie este unul restrictiv, şi nu extensiv.

55. Ţinând cont de principiul constituţional al legalităţii într-un stat de drept, Parlamentul are obligaţia constituţională să respecte termenul fixat prin lege, urmând să dea dovadă de celeritate la examinarea propunerilor Consiliului Superior al Magistraturii, deoarece de aceasta depinde funcţionalitatea puterii judecătoreşti.

56. Prin urmare, Curtea consideră că termenul în interiorul căruia Parlamentul urmează să se pronunţe privind numirea judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie după prezentarea propunerii respective de către Consiliul Superior al Magistraturii este cel fixat prin lege, fiind unul restrictiv, astfel încât Parlamentul are obligaţia constituţională să-l respecte, iar încălcarea acestui termen reprezintă o obstrucţionare a funcţionalităţii puterii judecătoreşti de către puterea legislativă.

III. (c) În cazul depunerii de către judecător a cererii de demisie, se aplică legislaţia muncii, fiind suficientă hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, sau este necesară o hotărâre a Parlamentului?

57. În ceea ce priveşte mecanismul de eliberare din funcţie, Curtea reţine că prin Hotărârea nr. 11 din 27 aprilie 2011, menţionată supra, a statuat următoarele:

„[...] De regulă, destituirea presupune o procedură mai complicată decât numirea în funcţie sau cel puţin una echivalentă. Procedura de destituire este expres stipulată pentru Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele Parlamentului, Procurorul General ş.a. Pentru comparaţie, potrivit art.64 din Constituţie, Preşedintele Parlamentului este ales cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi, dar este eliberat din funcţie cu cel puţin 2/3 din voturile tuturor deputaţilor. Această rigiditate decurge din raţiunea asigurării independenţei persoanei faţă de  acei care au votat pentru alegerea sau numirea sa. În cazul reglementării constituţionale sau legale a procedurii de numire în funcţie, nu este neapărat necesară reglementarea procedurii de destituire, aceasta prezumându-se. Astfel, în cazul săvârşirii unei încălcări incompatibile cu funcţia deţinută, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie este demis de Parlament prin aceeaşi procedură prin care a fost numit, adică la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. [...]"

58. Aplicând aceleaşi raţionamente, Curtea consideră că eliberarea din funcţie a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, indiferent de motiv, urmează a fi examinată de Parlament în condiţiile şi în termenele prevăzute pentru numirea acestora în funcţie.

Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. b) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂȘTE:

1. În sensul alineatului (4) al articolului 116 din Constituţie, hotărârea Parlamentului constituie un act decizional indispensabil pentru accederea candidaţilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii la funcţiile de judecător, preşedinte şi vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, actele celor două autorităţi - Consiliul Superior al Magistraturii şi Parlamentul - fiind interdependente.

2. Termenul în interiorul căruia Parlamentul urmează să se pronunţe privind numirea judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie după prezentarea propunerii respective de către Consiliul Superior al Magistraturii este cel fixat prin lege, fiind unul restrictiv, astfel încât Parlamentul are obligaţia constituţională să-l respecte, iar încălcarea acestui termen reprezintă o obstrucţionare a funcţionalităţii puterii judecătoreşti de către puterea legislativă.

3. Eliberarea din funcţie a judecătorilor, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii Supreme de Justiţie, indiferent de motiv, urmează a fi examinată de Parlament în condiţiile şi în termenele prevăzute pentru numirea acestora în funcţie.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Preşedinte                                                                    Alexandru TĂNASE

Chişinău, 9 noiembrie 2011
HCC nr.23
Dosarul nr.32b/2011