Prin Hotărîrea  Curţii  Constituţionale  din  27 mai  2003  au  fost

recunoscute constituţionale prevederile art.11 alin.(3) şi (4) din Legea

nr.544-XIII  "Cu  privire la statutul judecătorului" şi art.19  alin.(4)

din   Legea   nr.947-XIII   "Cu  privire  la   Consiliul   Superior   al

Magistraturii".

    Consider neîntemeiată decizia Curţii pentru următoarele considerente.

    În temeiul art.6   din   Constituţie,  principiul   fundamental   al

organizării  şi  funcţionării  aparatului de stat  constituie  separaţia

celor  trei  puteri:  legislativă, executivă  şi  judecătorească.  Acest

principiu  presupune  că  fiecare autoritate are un domeniu  special  şi

separat,  decupat  în  putere publică, înzestrată cu arme  defensive  în

raport  cu  celelalte  puteri.  Fiecare dintre  aceste  autorităţi  este

învestită   cu   anumite  prerogative,  nici  una  dintre  ele   neavînd

posibilitatea de a uzurpa atribuţiile celeilalte.

    Reliefînd importanţa  acestui principiu universal, Curtea însă dă  o

interpretare  eronată  conlucrării puterilor legislativă,  executivă  şi

judecătorească şi exercitării de către ele a prerogativelor ce le revin,

reducînd   rolul  Consiliului  Superior  al  Magistraturii,  în   sensul

obiectului  sesizării,  la selectarea candidaturilor pentru  funcţia  de

judecător  şi calificînd dreptul Preşedintelui ţării şi al Parlamentului

de   numire   a   candidaturilor  propuse  de  Consiliul   Superior   al

Magistraturii şi de reînnoire a mandatelor judecătorilor în exerciţiu ca

un drept discreţionar.

    Această concluzie,  în opinia mea, total eronată, poate fi infirmată

prin dispoziţiile constituţionale, ce privesc raporturile dintre puterea

legislativă  şi  puterea executivă, care abordează în esenţă o  situaţie

analogică.

    Astfel, art.93 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova statuează

că  Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care  are

obiecţii  asupra unei legi, să o trimită, cu obiecţiile sale, în  termen

de  cel mult două săptămîni, spre reexaminare Parlamentului. În cazul în

care  Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată anterior,  Preşedintele

este obligat să promulge legea.

    Modalitatea de  colaborare  a  puterilor în stat  a  fost  formulată

explicit  şi  prin Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.15 din 23  martie

1999, care stipulează că, după acordarea votului de încredere Guvernului

de  către Parlament, Preşedintele Republicii Moldova nu este în drept să

nu  numească Guvernul, fie că este de acord, fie că nu este de acord  cu

componenţa  nominală  a Guvernului, fie pentru alte motive. Or,  decizia

opţională   a  Preşedintelui  Republicii  Moldova  în  problema  numirii

Guvernului,  care a primit votul de încredere al Parlamentului, ar fi în

contradicţie  cu  prevederile art.98 alin.(4) din Constituţie,  care  îl

obligă să emită actul de numire a Guvernului. Neexercitarea atribuţiilor

constituţionale  de către Preşedintele ţării ar conduce în acest caz  la

încălcarea  principiului  separaţiei şi colaborării puterilor  în  stat,

stipulat de art.6 din Constituţie.

    În ceea ce priveşte  raporturile dintre puterea executivă şi puterea

judecătorească, Curtea Constituţională, în hotărîrile nr.10 din 4 martie

1997,  nr.35  din  1 decembrie 1997 şi nr.38 din 15  decembrie  1997,  a

arătat  că  fără respectarea principiului  independenţei  judecătorilor,

statuat  de dispoziţiile art.114 şi art.116 alin.(1) din Constituţie, nu

se  poate  vorbi  de o autentică activitate de înfăptuire  a  justiţiei.

Independenţa   judecătorului  presupune,  în  primul  rînd,  raporturile

acestuia cu celelalte autorităţi publice. De aici rezultă că judecătorii

nu  se află şi nu trebuie să se afle în raporturi de subordonare faţă de

alte  autorităţi  publice,  indiferent de poziţia  ierarhică  a  acestor

autorităţi de stat.

    Expresia cea  mai elocventă a independenţei puterii judecătoreşti  o

constituie  dispoziţiile art.123 din Constituţie, care statuează în  mod

expres  şi  imperativ  că asigurarea numirii în  funcţie,  deplasărilor,

promovărilor  şi  măsurilor  disciplinare faţă de  judecători  (implicit

asigurarea  reînnoirii mandatelor de judecător - n.a.) poate fi  dispusă

numai   de   Consiliul  Superior  al  Magistraturii  -   autoritate   de

autoadministrare   judecătorească,  care  este  garantul   independenţei

judecătoreşti   (similar  raporturilor  dintre  puterea  legislativă  şi

puterea executivă - art.93 alin.(2), art.98 alin.(4) din Constituţie).

    Interpretarea   logico-gramaticală  a  cuvîntului  "asigură"  denotă

faptul  că  el oferă o garanţie pentru înfăptuirea unui lucru;  face  ca

înfăptuirea  să  fie  sigură;  pregăteşte ceva în  mod  sigur,  durabil,

garantat.

    Potrivit art.116 alin.(2)  din  Constituţie, judecătorii instanţelor

judecătoreşti  se  numesc în funcţie de Preşedintele Republicii  Moldova

(şi   nu  "pot  fi  numiţi")  la  propunerea  Consiliului  Superior   al

Magistraturii,   în  condiţiile  legii.  Judecătorii  care  au  susţinut

concursul  sînt  numiţi (şi nu "pot fi numiţi") în funcţie pentru  prima

dată  pe  un  termen  de  5 ani. După expirarea  termenului  de  5  ani,

judecătorii  vor  fi numiţi (şi nu "pot fi numiţi") în funcţie  pînă  la

atingerea plafonului de vîrstă, stabilit în condiţiile legii.

    Această normă  are un caracter imperativ ("numeşte judecătorul" - ca

în  cazul  numirii Guvernului) şi executarea ei este obligatorie  şi  nu

poate fi subordonată voinţei Preşedintelui ţării.

    De menţionat   că   şeful  statului  numeşte  judecătorul  după   ce

candidatura   acestuia   a  fost  aprobată  de  Consiliul  Superior   al

Magistraturii   şi   la  propunerea  acestuia  -  unica  autoritate   de

autoadministrare  judecătorească,  pe lîngă care activează  Colegiul  de

calificare şi atestare a judecătorilor (Legea nr.949-XIII  din 19.07.96)

şi  Colegiul  disciplinar şi de răspundere disciplinară a  judecătorilor

(Legea nr.950-XIII din 19.07.96).

    Propriu-zis faptul  că judecătorii sînt numiţi de către Preşedintele

ţării asigură doar inamovibilitatea acestora.

    În sprijinul  afirmaţiilor  sale despre caracterul  discreţionar  al

dreptului  Preşedintelui  ţării şi al legislativului privind  desemnarea

candidaturilor  propuse  de  organul suprem  al  puterii  judecătoreşti,

Curtea  invocă prevederile pct.1.3.; 3.1.; 3.3 şi 7  ale Cartei, dar  le

dă o interpretare tendenţioasă.

    Or, contrar afirmaţiilor  Curţii,  din dispoziţiile  menţionate  ale

Cartei  rezultă  indubitabil  că: pentru orice  decizie  referitoare  la

selectarea,  recrutarea,  desemnarea, evaluarea carierei  sau  încetarea

funcţiei   de   judecător  este  necesară  intervenţia   unei   instanţe

independente faţă de puterea executivă şi cea legislativă (pct.1.3.); în

cazul  în  care  procedura de angajare se efectuează pentru  o  perioadă

limitată  susceptibilă de reînnoire, decizia definitivă de a nu  desemna

(angaja) sau de a nu reînnoi angajarea precedentă revine numai organului

independent de autoadministrare judecătorească şi nu puterii legislative

sau  executive  (pct.3.3.);  neangajarea  în funcţia  de  judecător  sau

nereînnoirea  angajării  precedente  în  funcţia  de  judecător  pot  fi

efectuate   numai  cu  consimţămîntul  şi  prin  decizia  organului   de

autoadministrare judecătorească.

    Aşadar, aceste  dispoziţii reliefează ideea că dreptul  discreţionar

la   admiterea  (angajarea)  în  funcţia  de  judecător,  la  reînnoirea

mandatului   precedent   nu   revine   exponentului   executivului   sau

legislativului, ci organului suprem al puterii judecătoreşti, care, după

cum  se  menţionează  pe bună dreptate în hotărîre, asigură  numirea  în

funcţia de judecător şi reînnoirea mandatului pentru această funcţie.

    Avînd în vedere enunţurile expuse, sînt neîntemeiate afirmaţiile din

hotărîre  că  refuzul  Preşedintelui de a legifera  cererea  repetată  a

Consiliului  Superior  al  Magistraturii  de  desemnare  în  funcţia  de

judecător  sau de înnoire a mandatului precedent, chiar fără  explicaţia

acestui   refuz,   nu  aduc  atingere  spiritului   constituţionalităţii

prevederilor   contestate   de   autorii  sesizării  şi   nu   afectează

independenţa   judecătorilor.   Consider  că  acest  comportament   este

admisibil  numai  în  cazurile încetării funcţiei  de  judecător  expres

prevăzute de lege (pct.7.1. al Cartei precitate).

    În hotărîre se susţine că nici Constituţia, nici Legea cu privire la

statutul  judecătorului  nu  prevăd obligativitatea de  a  face  publice

motivele neacceptării (inclusiv repetate - n.a.)  a candidatului  pentru

funcţia  de  judecător  sau  ale  refuzului de  a  reînnoi  mandatul  de

judecător,   deducîndu-se  astfel  că  această  omisiune  nu  contravine

Constituţiei.

    În opinia mea,   această  omisiune,  avînd  acum  şi  girul   Curţii

Constituţionale,   contravine   prevederilor  menţionate   ale   Cartei,

Principiilor  de bază cu privire la independenţa judecătorului, adoptate

de  ONU  (pct.1,  8,  11,  12,  19,  20),  Recomandării    nr.R(94)12  a

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

    Potrivit hotărîrii,  prevederile contestate de autorii sesizării  nu

contravin  dispoziţiilor  art.26   din   Constituţie.  Consider  această

concluzie  nefondată.  Avînd în vedere că atît candidaţii la funcţia  de

judecător,   în  privinţa  cărora  se  solicită  reînnoirea   mandatului

precedent,  conform  legislaţiei în vigoare, cît şi  exponenţii  acestei

autorităţi sînt cetăţeni ai acestui stat şi, conform art.16,  sînt egali

în   faţa  legii  şi  a  autorităţilor  publice,  respingerea  de  către

Preşedintele  Republicii Moldova şi Parlament candidaturilor propuse  de

organul   suprem  al  autoadministrării  judecătoreşti  fără   expunerea

motivelor  încalcă  dreptul persoanei de a cunoaşte învinuirile ce i  se

aduc,  şi  de  a  se  apăra,  învinuiri,  remarc,  necunoscute  atît  de

candidatul vizat, cît şi de Consiliul Superior al Magistraturii, a cărui

menire este protejarea independenţei judecătorilor.

    Pentru considerentele  expuse,  consider că  prevederile  contestate

sînt neconstituţionale.