Beuze v. Belgia [MC]. Lipsa prevederilor referitoare la asistența juridică pe parcursul audierilor de la poliție și în fața judecătorului de instrucție în faza inițială a procedurilor penale. Încălcare

Beuze v. Belgia [MC] - 71409/10 
Hotărârea din 9.11.2018 [MC] 

Articolul 6

Proceduri penale

Articolul 6-1

Proces echitabil

Articolul 6-3-c

Asistarea de către un apărător

Lipsa prevederilor referitoare la asistența juridică pe parcursul audierilor de la poliție și în fața judecătorului de instrucție în faza inițială a procedurilor penale: încălcare

În fapt – Pe 17 decembrie 2007, reclamantul a fost arestat de către jandarmeria franceză și luat în custodie pentru executarea unui mandat european de arestare. După ce a fost predat autorităților belgiene pe 31 decembrie 2007, aceasta a fost interogat atât atunci când se afla în custodia poliției, cât și, ulterior, de către judecătorul de instrucție, fără să fi fost asistat de către un avocat.

Curtea cu jurați a Belgiei a respins obiecția acestuia potrivit căreia afirmațiile pe care le-a făcut în fața poliției și a judecătorului trebuie excluse din rândul probelor. Ca urmare a judecării sale de către jurați, acesta a fost găsit vinovat de comiterea unui omor premeditat și a fost condamnat la pedeapsa detenției pe viață.

Ulterior, Curtea de Casație a respins obiecția acestuia referitoare la lipsa asistenței juridice în faza prejudicială, constatând că atunci când au fost examinate procedurile în ansamblul lor, a fost respectat dreptul reclamantului la un proces echitabil.  

În drept – Articolul 6 §§ 1 și 3 (c)

(a)  Existența și întinderea restricțiilor – Reclamantul a fost predat autorităților belgiene pe 31 decembrie 2007, la ora 10.40, însă dreptul de a consulta un avocat i-a fost recunoscut doar după ce acesta a fost arestat preventiv la finele primei sale audieri în fața judecătorului de instrucție, la ora 17.42, atunci când judecătorul a anunțat Consiliul local al Baroului că trebuie desemnat un avocat. Totuși, persistase o anumită incertitudine cu privire la momentul în care reclamantul a putut efectiv să contacteze un avocat pentru pregătirea apărării sale.

Deși a putut comunica ulterior în mod liber cu avocatul său desemnat din oficiu, reclamantul a fost în continuare privat de asistența avocatului în cadrul audierilor, a examinărilor și a altor acțiuni de anchetă desfășurate în cursul cercetării prejudiciale. Pe lângă faptul că restricția în discuție deriva dintr-o interpretare a legii aplicabile la acel moment, aceasta a fost aplicată pe tot parcursul fazei prejudiciale, inclusiv în cazul celor zece audieri efectuate fără ca acesta să beneficieze de asistență juridică. Avocatul reclamantului nu a participat nici la reconstituirea faptei, desfășurată pe 6 iunie 2008.

(b)  Existența unor motive imperioase – Constrângerile contestate au survenit din lipsa prevederilor din legislația belgiană și din interpretarea legii de către tribunalele naționale. Totuși, la etapa prejudicială, restricțiile cu privire la asigurarea prezenței unui avocat din motive imperioase erau permise numai în cazuri excepționale, cu condiția ca acestea să aibă un caracter temporar și să se bazeze pe o evaluare individuală a circumstanțelor particulare ale cazului. Cu certitudine, în acest caz nu a existat o asemenea apreciere, de vreme ce restricția a avut un caracter general și obligatoriu. Mai mult, Guvernul nu a putut demonstra existența unor circumstanțe excepționale. Prin urmare, nu au existat motive imperioase care să fi justificat restricțiile privind dreptul reclamantului de acces la un avocat.

Reclamantul s-a bazat pe o anumită interpretare a jurisprudenței Curții cu privire la dreptul de acces la un avocat, sugerând că, în absența unor motive imperioase, originea legală și sistematică a unei restricții a acestui drept era suficientă pentru încălcarea exigențelor prevăzute la articolul 6. Cu toate acestea, după cum se poate observa din hotărârea Ibrahim și alții v. Regatul Unit [MC], urmată de hotărârea Simeonovi v. Bulgaria [MC], Curtea a respins argumentul reclamanților din aceste cazuri, potrivit căruia Salduz v. Turcia [MC] stabilise o regulă absolută de acest fel. Prin urmare, Curtea s-a îndepărtat de principiul stabilit în diferite hotărâri precedente împotriva Turciei, în special în Dayanan v. Turcia.

(c)  Evaluarea caracterului echitabil general al procedurilor – Curtea trebuia să efectueze o analiză foarte strictă cu privire la aprecierea caracterului echitabil, în special în cazul în care existau restricții legale cu caracter general și obligatoriu. Prin urmare, sarcina probei îi revenea Guvernului, care, după cum a acceptat, trebuia să demonstreze în mod convingător faptul că reclamantul a avut parte, totuși, în ansamblu, de un proces echitabil. Incapacitatea Guvernului de a stabili motive imperioase a avut un impact puternic asupra echilibrului și, prin urmare, balanța putea fi înclinată spre constatarea existenței unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și 3 (c).

Diferiții factori enumerați în Ibrahim și alții și în Simeonovi au fost examinați ulterior.

(i)  Cu privire la vulnerabilitatea reclamantului – Reclamantul nu se afla într-o situație mai vulnerabilă decât cea în care s-ar afla de obicei persoanele interogate de către anchetatori. Audierile efectuate în timp ce reclamantul se afla în custodia poliției și în timpul anchetei prejudiciale nu au fost unele neobișnuite sau excesiv de lungi.

(ii)  Circumstanțele în care au fost obținute probele – Nici anchetatorii belgieni, nici jandarmii francezi nu au exercitat vreo presiune în privința reclamantului.  

(iii)  Cadrul legal care reglementează procedurile prejudiciale și admisibilitatea probelor în proces, precum și posibilitatea reclamantului de a contesta probele și de a se opune folosirii acestora – La expirarea termenului de aflare în custodia poliției, garanțiile cu caracter general prevăzute de cadrul legal care reglementează procedurile prejudiciale îi acordau reclamantului posibilitatea de a comunica în mod liber și nelimitat cu avocatul său, cu excepția perioadei audierilor. Totuși, pentru că legislația belgiană aplicată în cadrul procedurilor intentate împotriva reclamantului nu era conformă cu exigențele articolului 6 § 3, caracterul echitabil general al procedurilor nu putea fi asigurat doar prin intermediul legislației care prevedea anumite garanții la modul abstract. Era necesar să se examineze dacă aplicarea prevederilor legale în cauza în discuție a manifestat un efect compensatoriu din punct de vedere practic, conferindu-le procedurilor un caracter echitabil în ansamblu. În contextul acestei examinări, conduita reclamantului pe parcursul interogatoriilor de la poliție și al examinărilor judecătorului de instrucție putea avea asemenea consecințe din perspectiva apărării sale, încât nu exista nicio garanție potrivit căreia atât asistența acordată ulterior de către un avocat, cât și caracterul contradictoriu al procedurilor ulterioare să remedieze deficiențele produse în perioada aflării în custodia poliției. Mai mult, data de la care reclamantul începuse să beneficieze de asistență juridică nu putea fi identificată în dosarul cauzei. Deși era evident faptul că avocații reclamantului au fost schimbați de câteva ori, din dosarul cauzei nu este clară frecvența consultațiilor, nici dacă avocatul fusese notificat despre datele calendaristice ale audierilor și ale examinărilor. Prin urmare, reclamantul nu s-a putut pregăti pentru audiere, în prealabil, împreună cu avocatul său și i-a putut comunica avocatului doar ulterior despre modul în care s-a desfășurat audierea sau examinarea, dacă era nevoie, cu ajutorul datelor din dosar, pentru a trage concluzii plauzibile pentru viitor.

Mai mult, garantarea faptului că examinarea judiciară a fost efectuată sub supravegherea Departamentului Acuzării, în fața căruia reclamantul, asistat de către avocatul său, a putut contesta legalitatea acesteia sau s-a putut plânge de neregulile procedurale, nu a avut un rol major în acest caz.

Problema admisibilității declarațiilor reclamantului în calitate de probe a fost examinată de către Curtea cu jurați la deschiderea procesului. Reclamantul, asistat de către avocatul său, a cerut declararea nulității afirmațiilor pe care acesta le-a făcut atunci când a fost audiat în lipsa unui avocat și pentru respingerea rechizitoriului. Bazându-se pe hotărârea Salduz, acesta a susținut că privarea sistematică de dreptul său de acces la un avocat din momentul primei sale audieri la poliție a fost suficientă pentru constatarea unei încălcări a articolului 6. Într-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Curtea cu jurați a respins susținerile reclamantului și a admis ca probe toate înregistrările în discuție, constatând că reclamantul încă mai putea beneficia de un proces echitabil, chiar dacă acesta nu fusese asistat de către un avocat pe parcursul audierilor prejudiciale.

Curtea cu jurați nu a efectuat o examinare mai amănunțită a înregistrărilor oficiale, nici a circumstanțelor în care reclamantul a fost audiat și a depus declarații la poliție și la judecătorul de instrucție. Prin urmare, nu a existat niciun indiciu potrivit căruia instanța s-a angajat în analiza necesară a consecințelor absenței avocatului în momentele esențiale ale procedurilor. O asemenea omisiune a fost cu atât mai semnificativă, cu cât, din cauza caracterului oral al procedurilor din fața Curții cu jurați și a lipsei unor înregistrări detaliate ale ședinței, nu a fost posibil să se aprecieze impactul pledoariei orale în prezența juriului.  

Atunci când audierile sau examinările erau efectuate fără prezența unui avocat, Curtea de Casație putea examina dacă acestea au avut vreun efect cu privire la caracterul echitabil al procesului și, prin urmare, trebuia să anuleze hotărârile tribunalelor care au ținut cont de declarațiile de auto-incriminare, făcute fără asistență juridică. Pentru prima dată, Curtea de Casație a casat o hotărâre pe baza acestor motive la o dată ulterioară hotărârii tribunalului în acest caz. În examinarea procedurilor, Curtea de Casație s-a concentrat pe lipsa unor declarații auto-incriminatoare pe parcursul audierilor la poliție, iar cu privire la restul anchetei prejudiciale în care fusese restricționat, de asemenea, dreptul reclamantului, ea a stabilit că aceasta nu a fost obligat niciodată să se auto-incrimineze și că s-a exprimat mereu în mod liber.

(iv)  Caracterul declarațiilor – În viziunea Curții cu jurați și a Curții de Casație, declarațiile făcute de către reclamant în cadrul audierilor și a examinărilor în cauză nu au fost auto-incriminatoare și nu au conținut vreo mărturie. Deși faptul că reclamantul nu a recunoscut niciodată cele imputate și, prin urmare, nu s-a auto-incriminat stricto sensu, totuși acesta a făcut în fața anchetatorilor declarații detaliate, care au influențat direcția audierii. Mai mult, pentru că pe parcursul cercetării judecătorești reclamantul și-a schimbat de mai multe ori versiunea asupra faptelor, subminându-și, astfel, credibilitatea generală, prima sa examinare de către judecătorul de instrucție a fost una de o importanță crucială.

La începutul primei sale audieri la poliție, reclamantul a fost informat în mod expres despre faptul că declarațiile sale vor putea fi folosite ca probe, beneficiind astfel în mod indirect de dreptul la tăcere, prevăzut de legislația belgiană. Totuși, în circumstanțele cazului în discuție, informațiile furnizate de către anchetatori au fost suficient de clare pentru a-i garanta reclamantului exercițiul efectiv al dreptului la tăcere și de a nu se auto-incrimina. În acest sens, reclamantul a făcut declarații semnificative și s-a folosit în totalitate de libertatea sa de a alege să divulge sau nu faptele.

(v)  Utilizarea probelor și, în cazul în care vinovăția este stabilită de către jurați, conținutul oricărei instrucțiuni sau reguli a juriului – Procesul s-a desfășurat la Curtea cu jurați, care nu este un tribunal permanent, formată din judecători profesioniști, asistați de către un juriu.

Rechizitoriul a fost citit la începutul procesului, până la faza dezbaterilor judiciare. Acesta prevedea aspectele recunoscute de către reclamant și diferitele sale versiuni asupra faptelor. Partea acuzării s-a bazat și pe diverse materiale care nu aveau legătură cu declarațiile acestuia și care nu depindeau de ele. Cu toate acestea, din momentul interogării sale în timp ce se afla în custodia poliției, declarațiile făcute de către reclamant conțineau o descriere detaliată a evenimentelor care au avut loc în ziua omorului și au fost completate sau contrazise de alte declarații ulterioare, la fel de detaliate. Acesta nu a negat niciodată faptul că fusese prezent la locul comiterii infracțiunii sau că amenințase un martor. De asemenea, acesta a oferit în mod spontan informații de natură să-l incrimineze. Aceste declarații le-au furnizat anchetatorilor un cadru care ar fi trebuit să influențeze punerea sub acuzare, chiar dacă aceștia obținuseră deja anumite probe înainte de prima interogare a reclamantului.

Punerea sub acuzare avea o valoare limitată pentru înțelegerea verdictului juraților, pentru că fusese citit până la faza dezbaterilor judiciare, care ar fi servit în mod necesar ca bază pentru intima convingere a juraților. Prin urmare, juriul a ajuns la concluzia că una din tentativele de omor de care reclamantul a fost acuzat a fost premeditată, după cum se putea stabili în special din declarațiile acestuia. Curtea a acordat o importanță considerabilă acestui aspect, deoarece a demonstrat că declarațiile făcute de către reclamant în absența avocatului constituiau o parte integrantă din probatoriul care a condus la pronunțarea verdictului cu privire la acest capăt de acuzare.

Mai mult, Președintele Curții cu jurați nu a avertizat juriul cu privire la ponderea care trebuie acordată numeroaselor declarații ale reclamantului în cadrul deliberărilor. Ținând cont de jurisprudența recentă a Curții, în pofida eforturilor sale de evaluare a caracterului echitabil general al procedurilor, se pare că Curtea de Casație nu a avut în vedere impactul deciziei juriului asupra faptului că jurații nu au fost informați cu privire la elementele care i-ar fi putut ghida în procesul evaluării semnificației declarațiilor făcute de către reclamant în lipsa asistenței juridice.

Absența totală în cazul în discuție a oricărei instrucțiuni sau reguli cu privire la modul în care juriul trebuia să evalueze declarațiile reclamantului în raport cu alte probe din dosar și valoarea lor probatorie, chiar și atunci când acestea au fost obținute în lipsa unui avocat, și, pentru cei aflați în custodia poliției, fără ca reclamantul să fi primit informații suficient de clare referitoare la dreptul acestuia la tăcere, a constituit o deficiență majoră.  

(vi)  Ponderea interesului public – Nu a existat niciun dubiu că existau considerente solide de interes public care justificau urmărirea penală a reclamantului, de vreme ce acesta fusese acuzat în special de comiterea unui omor și de două tentative de omor.

(vii)  Dacă legislația și practica națională ofereau alte garanții procedurale – La acel moment, pentru a aprecia conformitatea restricțiilor legale privind accesul la un avocat în timpul aflării în custodia poliției cu Convenția, Curtea de Casație a Belgiei a avut în vedere o serie de garanții procedurale, prevăzute de dreptul belgian.

(viii)  Concluzie cu privire la caracterul echitabil general al procedurilor – Privite în ansamblu, procedurile penale intentate împotriva reclamantului nu au remediat viciile procedurale  care au avut loc în faza prejudicială, dintre care pot fi calificate ca având o semnificație deosebită următoarele:

–  Restricțiile cu privire la dreptul reclamantului de acces la un avocat au fost deosebit de ample. Atunci când se afla în custodia poliției, reclamantul a fost interogat fără să se consulte în prealabil cu un avocat sau să-i fie asigurată prezența unui avocat, iar pe parcursul cercetării judiciare ulterioare, niciun avocat nu a participat la audierile reclamantului sau la alte măsuri de investigație.

–  În aceste circumstanțe și fără a primi informații prealabile suficient de clare cu privire la dreptul său la tăcere, reclamantul a făcut declarații detaliate în timp ce se afla în custodia poliției. Ulterior, acesta a prezentat diferite versiuni ale faptelor și a făcut declarații care, deși nu erau auto-incriminatorii stricto sensu, au influențat în mod substanțial poziția sa în special în privința acuzației de tentativă de omor menționată anterior.

–  Toate declarațiile în cauză au fost admise de către Curtea cu jurați ca probe, fără a se efectua o examinare adecvată a circumstanțelor în care au fost făcute declarațiile sau a impactului lipsei unui avocat.

–  Deși Curtea de Casație a examinat admisibilitatea acuzațiilor, urmărind să stabilească, de asemenea, dacă dreptul la un proces echitabil a fost respectat, aceasta s-a bazat pe faptul absenței unui avocat în perioada aflării în custodia poliției, fără a evalua consecințele lipsei avocatului pentru dreptul la apărare al reclamantului pe durata interogatoriilor de la poliție, a examinărilor efectuate de către judecătorul de instrucție și a altor acțiuni efectuate pe parcursul cercetării judiciare ulterioare.

–  Declarațiile făcute de către reclamant au jucat un rol important pentru acuzare, iar în privința capătului de acuzare de tentativă de omor menționat anterior, ele au constituit o parte integrantă a probelor pe care s-a bazat condamnarea reclamantului.

–  În cadrul procesului în fața Curții cu jurați, aceștia nu au primit nicio instrucțiune sau nicio îndrumare cu privire la modul în care trebuiau apreciate afirmațiile reclamantului și valoarea probantă a acestora.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: constatarea unei încălcări a constituit o satisfacție echitabilă suficientă în privința oricărui prejudiciu moral.

(Vezi Ibrahim și alții v. Regatul Unit [MC], 50541/08 et al., 13 septembrie 2016, Nota informativă 199; Simeonovi v. Bulgaria [MC],21980/04, 12 mai 2017, Nota informativă 207; Salduz v. Turcia [MC], 36391/02, 27 noiembrie 2008, Nota informativă 113; și Dayanan v. Turcia, 7377/03, 13 octombrie 2009, Nota informativă 123. Vezi și Taxquet v. Belgia [MC], 926/05, 16 noiembrie 2010, Nota informativă 135; Schmid-Laffer v. Elveția, 41269/08, 16 iunie 2015, Nota informativă 186; A.T. v. Luxembourg, 30460/13, 9 aprilie 2015, Nota informativă 184; și Lhermitte v. Belgia [MC], 34238/09, 29 noiembrie 2016, Nota informativă 201)

 © Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".