Prin Hotărîrea din 20 mai 2008 Curtea Constituţională a declarat prevederea „...în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii" din pct.3) alin.(1) art.401 al Codului de procedură penală (în continuare - CPP) ca fiind contrară art.20, 26, 54 şi 119 din Constituţie, precum şi unor prevederi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare - Convenţia europeană).

Consider hotărîrea Curţii Constituţionale nefondată pentru motivul că problema privind dreptul părţii vătămate de a ataca latura penală a sentinţei nu este o problemă de constituţionalitate, ci de oportunitate şi ţine de competenţa legislativului.

Textul legal contestat vizează partea vătămată şi este cuprins într-o normă limitativă, care concretizează cazurile şi persoanele care pot declara apel asupra sentinţelor penale. Interdicţia privind depunerea apelului de către partea vătămată se referă doar la latura penală a sentinţei, exceptînd cazurile cînd procesul penal a fost pornit la plîngerea prealabilă a părţii vătămate. Latura penală, în cadrul procesului penal, se compune din calificarea infracţiunii, acuzarea şi pedeapsa inculpatului. Prin prevederile art.401 CPP legislatorul a respectat principiul dreptului procesual penal al acuzării mixte, aplicabil în Republica Moldova, iar pentru categoriile de cauze, cînd procesul penal nu porneşte la plîngerea prealabilă a părţii vătămate, a aplicat principiul acuzării publice, conform căruia latura penală reprezintă o problemă de interes public, şi nu privat.

Potrivit principiului acuzării publice, raporturile de drept penal apar doar între stat şi infractor, iar între partea vătămată şi infractor astfel de raporturi apar doar atunci şi în măsura în care prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial. Rolul de acuzator de stat, conform acestui principiu, se încredinţează unei autorităţi publice, în sistemul nostru de drept - procurorului, care antrenează partea vătămată în proces fără a-i atribui funcţia de acuzare. Deşi pînă a fi calificată parte vătămată victima are dreptul de a depune plîngere, ea nu are dreptul de a efectua nemijlocit urmărirea în instanţă a persoanei care i-a cauzat un prejudiciu.

O altă componentă a laturii penale este pedeapsa penală. Potrivit art.61 din Codul penal, scopul pedepsei penale nu este răzbunarea pentru săvîrşirea infracţiunii. Într-o societate civilizată, unde acuzarea este publică, partea vătămată nu poate pretinde la „răzbunare privată". Partea vătămată nu poate impune instanţei ce pedeapsă să aplice faţă de inculpat, dar poate cere recunoaşterea acestuia ca vinovat pentru a putea invoca aplicarea dispoziţiilor legale privind latura civilă.

Statul, cu respectarea Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care este parte, are dreptul să stabilească condiţiile şi principiile de bază ale desfăşurării procesului penal, însă acestea trebuie să fie intercorelate şi să nu afecteze unitatea materiei procesual penale. În baza acestor raţionamente, consider că prin hotărîrea adoptată Curtea Constituţională a deviat de la principiul integrităţii legislaţiei procesual penale şi a ignorat principiul acuzării publice.

 Subliniind încă o dată că problema care face obiectul sesizării este o problemă de oportunitate şi ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului, consider că prin hotărîrea adoptată Curtea a impus Parlamentului noi rigori constituţionale contrare conceptului iniţial al CPP. În consecinţă legislatorul va fi nevoit să modifice, după acelaşi concept, şi alte prevederi care vizează instituţii ale dreptului procesual penal, ca acordul de recunoaştere a vinovăţiei, amnistia ş.a., în care va trebui să stipuleze luarea în considerare a opiniei părţii vătămate, care prin hotărîrea Curţii este egalată în drepturi cu procurorul. De asemenea, va trebui să acorde părţii vătămate aceleaşi garanţii procesuale de care beneficiază inculpatul şi acuzatul.

Deşi în partea descriptivă a hotărîrii art.16 din Constituţie, invocat de către autorul sesizării, nu este menţionat, expunînd conţinutul art.6, 19, 24 ş.a. din CPP, Curtea, de fapt, promovează aceeaşi idee - egalitatea în drepturi a părţilor în procesul penal.

Motivîndu-şi hotărîrea, Curtea a citat, în opinia mea, formal unele norme din Constituţie şi tratatele internaţionale, deoarece nu a arătat legătura cauzală între dreptul pretins a fi lezat al părţii vătămate şi normele constituţionale invocate.

Astfel, invocînd Convenţia europeană, Curtea nu a precizat care normă convenţională vizează drepturile victimei în proces şi consider că nici nu a aplicat-o în corespundere cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare - CEDO), conform căreia în procesul penal de protecţia Convenţiei beneficiază doar persoanele acuzate de săvîrşirea unei infracţiuni. Art.6 al Convenţiei europene se aplică faţă de victimă numai dacă este lezat un drept sau un interes legal direct al acesteia. Drept exemplu poate fi adus cazul Perez versus Franţa, în care CEDO a constatat că Convenţia europeană nu oferă un drept la „răzbunarea privată" sau la actio popularis. Astfel, dreptul de a cere urmărirea penală sau condamnarea terţelor persoane nu poate fi exercitat separat. Acesta trebuie să fie inseparabil de exercitarea de către partea vătămată a dreptului de a intenta o acţiune civilă în dreptul intern, chiar dacă aceasta are drept obiect reparaţia simbolică sau protejarea unui drept civil, precum ar fi dreptul la „buna reputaţie" (p.70)¹.

____________________

¹ Cazul Perez contra Franţei. Hotărîrea nr.47287/99 din 12.02.2004. CEDH 2004-I, p.93

Actul infracţional nu generează contraobligaţia juridico-penală a victimei de a pedepsi infractorul, societatea contemporană refuzînd să practice legea talionului, în favoarea unei justiţii echitabile. Pentru partea vătămată actul infracţional generează obligaţia juridico-civilă de a pretinde şi de a recupera prejudiciul material şi moral cauzat ei, în primul rînd, de la infractor şi, în al doilea rînd, în condiţiile legii, de la stat. În baza acestui raţionament, consider că partea vătămată nu poate avea interes pentru latura penală a sentinţei după examinarea cauzei penale în instanţa de fond, fapt care nu obligă legislatorul să-i acorde dreptul de a exercita căile de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti în baza art.119 din Constituţie, invocat de Curte. În baza art.119 din Constituţie, statului îi revine obligaţia de a reglementa procedurile de exercitare a căilor de atac: ordinare şi extraordinare. Căile ordinare, după scopurile lor, statutul părţilor, drepturile şi obligaţiile participanţilor, se deosebesc de etapa de urmărire penală şi examinarea cauzei în instanţa de fond, aşa cum căile extraordinare se deosebesc de cele ordinare.

Invocînd art.20 din Constituţie, Curtea Constituţională trebuia să enunţe clar ce drept sau interes protejat de lege a fost lezat prin norma legală apreciată drept neconstituţională. Art.20 din Constituţie privind accesul liber la justiţie poate fi invocat în procesul penal pentru protejarea oricărui drept şi interes al părţii vătămate, însă nu pentru protejarea dreptului acesteia de a acuza sau de a califica acţiunile inculpatului. Victima are dreptul de a declanşa procedura penală, însă după pronunţarea sentinţei ea poate pretinde în justiţie numai protejarea intereselor sale civile. Or, prin prevederile CPP şi CPC victima, căreia prin infracţiune i-au fost cauzate prejudicii patrimoniale sau nepatrimoniale, dispune de drepturile necesare pentru repararea acestora.

Subiectul sesizării contestă inegalitatea părţii vătămate în raport cu celelalte părţi în exercitarea căilor ordinare de atac, apelul şi recursul, şi căilor extraordinare de atac, recursul în anulare şi revizuirea procesului penal. Declarînd neconstituţională prevederea pct.3) alin.(1) art.401 CPP, Curtea a invocat următorul argument: „Dacă procurorul, din anumite motive, nu exercită căile ordinare şi extraordinare de atac, interesele legitime ale părţii vătămate, care, potrivit prevederii criticate, nu este în drept să introducă apel sau recurs, rămîn neprotejate". Prin această concluzie Curtea n-a luat în considerare faptul că apelul presupune controlul judiciar, iar recursul - examinarea problemelor de drept. În procesul examinării apelului şi recursului ordinar partea vătămată, în baza art.60 CPP, beneficiază de aceleaşi drepturi ca în procesul judecării cauzelor penale în prima instanţă. De obicei, victima este recunoscută nu numai ca parte vătămată, dar şi ca parte civilă, care poate declara apel şi recurs. De asemenea, ţin să menţionez că neîndeplinirea de către procuror a atribuţiilor sale nu poate servi drept temei pentru revizuirea conceptului CPP.

Principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art.20 din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil, statuat de art.6 al Convenţiei europene, garantează persoanei accesul la orice instanţă de fond pentru restabilirea drepturilor şi intereselor sale legitime. Acest drept diferă de dreptul de exercitare a căilor de atac, garantat de art.119 din Constituţie, sau de dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materia penală, garantat de art.2 al Protocolului nr.7 la Convenţia europeană. Din conţinutul art.2 al Protocolului reiese clar că în materia penală exercitarea căilor de atac este garantată oricărei persoane declarate vinovate de o infracţiune de către un tribunal, care „are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară". Convenţia nu garantează acest drept părţii vătămate. Mai mult ca atît, şi în cazul inculpatului exerciţiul acestui drept nu este absolut. Astfel, conform aceleiaşi norme: „Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sînt reglementate de lege".

Consider că prin interpretarea dată în hotărîrea sa articolului 20 din Constituţie Curtea a deviat de la propria jurisprudenţă. Astfel, în interpretarea acestei norme privind categoriile de cauze care sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti şi a celor în legătură cu care accesul la justiţie este limitat, anterior Curtea a statuat că „stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti, a procedurii de examinare a litigiilor, precum şi a căilor de atac face obiectul unor legi organice şi constituie competenţa exclusivă a Parlamentului"². Aceeaşi poziţie a expus Curtea Constituţională şi în Hotărîrea nr.26 din 23.10.2007 „Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.298, art.300 şi art.313 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr.264-XVI din 28 iulie 2006 "Pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova"³.

____________________

² HCC nr.16 din 28.05.1998 „Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova". M.O., 1998, nr.56-59, art.24

³ M.O., 2007, nr.175-177, art.23

Analizînd recomandările structurilor Consiliului Europei, inclusiv Recomandarea invocată de Curtea Constituţională, observăm că structurile europene solicită de la statele membre protecţia victimelor infracţiunilor sub toate aspectele, inclusiv prin adoptarea de măsuri speciale. Aceste măsuri, însă, trebuie să vizeze acordarea asistenţei juridice, informarea victimei privind mersul procesului, rezultatele examinării, reexaminarea cererii de pornire a urmăririi penale ş.a. şirul acestor măsuri, însă, nu include dreptul victimei de a ataca sentinţa instanţei de fond sau de a cere rejudecarea cauzei cu privire la latura penală. Toate aceste măsuri trebuie să vizeze latura civilă, drepturile şi interesele legitime ale părţii vătămate, cu excepţia laturii penale, care intră în competenţa statului, fiind o problemă de interes public.

Citind Recomandarea nr.(85) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în original (în limba franceză), am sesizat o inexactitate de traducere. Astfel, p.7 prevede dreptul victimei „de a cere revizuirea de către autoritatea competentă a unei decizii de clasare", şi nu a „deciziei privind neurmărirea penală", formulă utilizată de Curte. Consider că în cazul clasării cauzei penale victima, într-adevăr, trebuie să dispună de dreptul de a ataca decizia, deoarece clasarea cauzei exclude posibilitatea invocării de către victimă a dispoziţiilor legale privind latura civilă.

Pentru considerentele expuse şi pentru faptul că limitarea dreptului părţii vătămate de a ataca cu apel latura penală a sentinţei este prevăzută de lege (pct.3) alin.(1) art.401 CPP) consider că norma contestată respectă cerinţele art.54 alin.(1) din Constituţie. Întrucît dreptul limitat nu cade sub incidenţa art.20 din Constituţie, consider că norma contestată nu contravine nici art.54 alin.(3) din Constituţie. Avînd în vedere faptul că existenţa dreptului limitat nu este atinsă, partea vătămată dispunînd de dreptul de a ataca latura civilă a cauzei, norma contestată nu încalcă nici art.54 alin.(4) din Constituţie. Prin urmare, concluzia Curţii că prevederea contestată încalcă art.54 din Constituţie este greşită.

 Reiterînd ideea expusă mai sus că prevederile art.401 CPP au un caracter limitativ, menţionez că Curtea a declarat neconstituţională prevederea pct.3) neatingînd sintagma „partea vătămată". Astfel, Curtea Constituţională a creat o nouă normă de drept, stabilind pentru partea vătămată temeiuri mult mai largi pentru a depune apel şi recurs, decît pentru persoanele enumerate în art.401 CPP, inclusiv procurorul. De remarcat în context că art.395, 396 şi 397 CPP prevăd mult mai multe temeiuri de atacare a sentinţelor judecătoreşti, decît art.401 alin.(1) pct.1) CPP.

Avînd în vedere că în sesizare s-a cerut controlul constituţionalităţii pct.3) integral şi în coroborare cu art.421, 438 şi 452 CPP, articole pe care Curtea le-a trecut cu vederea, acest fapt este de neînţeles.

În baza celor expuse şi avînd în vedere că pct.3) alin.(1) art.401 CPP nu contravine Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, iar problema examinată de Curte este o problemă de oportunitate, ce ţine exclusiv de competenţa Parlamentului, consider că prin hotărîrea adoptată Curtea şi-a depăşit atribuţiile.