HOTĂRÎRE
privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.I pct.5,
art.II şi art.III din Legea nr.102 din 28 mai 2010 „Pentru modificarea
şi completarea unor acte legislative", art.10 alin.(3) lit.a) din Legea
nr.1260-XV din 19 iulie 2002 „Cu privire la avocatură", republicată

În numele Republicii Moldova,
Curtea Constituţională în componenţa:
Dumitru PULBERE - preşedinte
Victor PUŞCAŞ - judecător
Petru RAILEAN - judecător
Elena SAFALERU - judecător-raportor
Valeria ŞTERBEŢ - judecător

grefier - Dina Musteaţa, cu participarea avocatului parlamentar Tudor Lazăr, autorul sesizării, Iurie Cojocaru, reprezentantul Parlamentului, Oleg Efrim, reprezentantul permanent al Guvernului la Curtea Constituţională, Vitalie Pîrlog, preşedintele Asociaţiei „Alianţa pentru Justiţie şi Drepturile Omului", specialist invitat din partea grupului de deputaţi - autori ai sesizării, conducîndu-se de art.135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, art.4 alin.(1) lit.a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.4 alin.(1) lit.a) şi art.16 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă dosarul pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.102 din 28 mai 2010 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative" şi a prevederilor art.10 alin.(3) lit.a) din Legea nr.1260-XV din 19 iulie 2002 „Cu privire la avocatură", republicată.

Drept temei pentru examinarea dosarului au servit sesizările unui grup de deputaţi din fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova şi a avocatului parlamentar Tudor Lazăr, depuse la 12 august 2010 şi, respectiv, la 15 septembrie 2010, în conformitate cu prevederile art.24 şi art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.38 şi art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Prin deciziile Curţii Constituţionale din 2 septembrie 2010 şi 5 octombrie 2010, sesizările au fost acceptate spre examinare în fond şi conexate într-un dosar, deoarece ambele vizează constituţionalitatea unor norme din Legea cu privire la avocatură.

Asupra problemelor ce fac obiectul sesizărilor Curtea Constituţională a dispus de punctele de vedere comunicate de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova, Guvern, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura Generală, Centrul pentru Drepturile Omului, Uniunea avocaţilor din Republica Moldova, Asociaţia „Juriştii pentru Drepturile Omului", Asociaţia „Alianţa pentru Justiţie şi Drepturile Omului", Centrul de drept al avocaţilor, Biroul asociat de avocaţi „Avocaţii publici", Liga Avocaţilor din Moldova.

Examinînd materialele dosarului, audiind informaţia prezentată de judecătorul-raportor şi explicaţiile participanţilor la proces,

Curtea Constituţională

a constatat:

1. La 28 mai 2010 Parlamentul a adoptat Legea nr.102 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative" (în continuare - Legea nr.102), prin care a operat modificări şi completări în Legea nr.1260-XV din 19 iulie 2002 „Cu privire la avocatură" (în continuare - Legea cu privire la avocatură) şi Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30 mai 2003 (în continuare - Codul de procedură civilă).

Potrivit art.I pct.5 din Legea nr.102, art.7 din Legea cu privire la avocatură a fost completat cu alin.(1¹) avînd următorul cuprins: „Acordarea asistenţei juridice calificate prevăzute la alin.(1) lit.c) şi lit.e) de către o persoană fizică sau juridică care nu are calitatea de avocat se pedepseşte, dacă legea nu prevede altfel".

Conform art.II din Legea nr.102, Codul de procedură civilă a fost modificat şi completat după cum urmează: 1. La art.8 alin.(1) textul „ , în cazurile prevăzute de prezentul cod, sau de un alt reprezentant" se înlocuieşte cu textul „sau de un alt reprezentant, în cazurile prevăzute de prezentul cod". 2. În art.75: la alin.(1) cuvintele „reprezentanţi" şi „reprezentant" se înlocuiesc, în ambele cazuri, cu cuvîntul „avocat"; la alin.(2) cuvintele „reprezentanţii lor" se înlocuiesc cu textul „alţi angajaţi împuterniciţi ai persoanei juridice sau de către avocaţi". 3. Art.76 şi art.78 se abrogă. 4. La art.79 alin.(5), cuvîntul „terţ" se înlocuieşte cu cuvîntul „avocat". 5. Art.80: la alin.(1), după cuvîntul „reprezentantului" se introduc cuvintele „persoanei juridice"; alin.(2) şi alin.(5) se abrogă; la alin.(7) textul „ordin scris, eliberat de Baroul de avocaţi, sau prin alt act prevăzut de lege" se înlocuieşte cu textul „mandat, eliberat de reprezentat şi certificat de avocat"; alin.(8) se abrogă. 6. La art.81 textul „eliberată de reprezentat" se înlocuieşte cu textul „eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului". 7. Art.96 se completează cu alin.(1¹) cu următorul cuprins: „Cheltuielile menţionate la alin.(1) se compensează părţii care a avut cîştig de cauză dacă aceasta a fost reprezentată în judecată de un avocat". 8. La art.97 alin.(4) cuvîntul „reprezentantului" se înlocuieşte cu cuvîntul „avocatului". 9. La art.206 alin.(5), textul „avocatului (reprezentantului) sau a celui care acordă asistenţă părţii" se înlocuieşte cu cuvîntul „reprezentantului".

Prin art.III din Legea nr.102 a fost modificat art.III din Legea nr.89-XVI din 24 aprilie 2008 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative", după cum urmează: la pct.2, textul „desemnarea unui reprezentant avocat" se înlocuieşte cu textul „desemnarea unui avocat".

În conformitate cu art.V alin.(1) lit.a) din Legea nr.102, pct.5 din art.I, în partea ce ţine de completarea cu alin.(1¹) a art.7 din Legea cu privire la avocatură, prevederile art.II, art.III şi art.IV vor intra în vigoare la 1 ianuarie 2012.

Potrivit grupului de deputaţi - autori ai sesizării, prin aceste norme s-a urmărit scopul de a institui monopolul avocaţilor asupra prestării serviciilor juridice calificate şi de reprezentare în instanţele de judecată, limitîndu-se astfel dreptul persoanei de a fi asistată în instanţa de judecată de alte persoane decît avocaţii. Pentru aceste motive ei consideră că prevederile respective contravin art.1 alin.(3), art.15, art.16, art.22, art.26, art.43, art.46 şi art.54 din Constituţie.

2. Potrivit art.10 alin.(3) lit.a) din Legea nr.1260-XV „Cu privire la avocatură", republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159 din 4 septembrie 2010, art.582, „persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale".

Avocatul parlamentar consideră că sintagma „chiar dacă au fost stinse antecedentele penale" din art.10 alin.(3) lit.a) din Legea cu privire la avocatură comportă interdicţia de a primi licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat, interdicţie care nu poate fi justificată după stingerea antecedentelor penale, deoarece încalcă drepturile şi libertăţile unor cetăţeni cu capacitate deplină de exerciţiu, licenţiaţi în drept cu antecedente penale stinse.

În opinia sa, sintagma contestată restrînge principiul egalităţii în drepturi, precum şi dreptul la muncă, încălcînd astfel dispoziţiile art.16, art.20 şi art.43 din Constituţie, art.8, art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.8 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

3. Raportînd dispoziţiile legale contestate la normele constituţionale, la legislaţia în domeniu şi la actele internaţionale, Curtea Constituţională reţine următoarele.

Republica Moldova a declarat protejarea şi promovarea drepturilor omului drept principii democratice fundamentale. Conform art.1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.

Un principiu de bază consfinţit în Constituţie este principiul universalităţii, conform căruia cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea (art.15).

Atît Constituţia, cît şi tratatele internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului statuează principiul egalităţii tuturor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare.

Dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este o condiţie sine qua non în asigurarea eficienţei exercitării drepturilor şi libertăţilor sale.

Accesul liber la justiţie este un principiu complex, cuprinzînd mai multe raporturi juridice şi drepturi fundamentale, prin care se poate garanta exercitarea lui deplină. În conexiune cu acest principiu este dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile legitime ale persoanelor, consacrat în art.20 din Constituţie, şi dreptul la apărare, reglementat de art.26 din Constituţie, conform căruia fiecărei persoane în Republica Moldova i se garantează dreptul la apărare. Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Astfel, dreptul la apărare este un drept fundamental, garantat, care poate fi exercitat de către orice persoană în mod independent şi liber.

3.1. Una din sarcinile procedurii civile constă în judecarea justă a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor (art.4 din Codul de procedură civilă).

Dezvoltînd normele constituţionale privind dreptul la asistenţă judiciară, art.8 alin.(1) din Codul de procedură civilă stipulează că părţile, alţi participanţi la proces au dreptul să fie asistaţi în judecată de către un avocat ales ori numit de instanţă, în cazurile prevăzute de prezentul cod, sau de un alt reprezentant. Asistenţa judiciară poate fi acordată în orice instanţă de judecată şi în orice fază a procesului (alin.(2).

Un rol important în protejarea drepturilor şi libertăţilor omului revine avocatului. Fiind exponentul unei profesii guvernate de standarde etice şi deontologice, avocatul este în măsură să presteze servicii juridice de calitate.

În garantarea dreptului fiecărei persoane la apărare şi la asistenţă juridică calificată, statul promovează politicile care asigură această garanţie, instituind pîrghiile prin care asistenţa juridică calificată în instanţele judecătoreşti să fie asigurată de către avocaţi.

Potrivit Recomandării nr.(2000)21 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, avocatul este persoana calificată şi abilitată în conformitate cu legislaţia să pledeze, să acţioneze în numele clienţilor săi, să practice dreptul, să apară în faţa unei instanţe judecătoreşti sau să consulte şi să reprezinte în materie juridică clienţii săi. Aceste dispoziţii au fost preluate în art.1 al Legii cu privire la avocatură.

Art.7 alin.(1) din Legea cu privire la avocatură (în variantă republicată - art.8 alin.(1) stipulează genurile de asistenţă juridică calificată acordate de către avocaţi.

Conform modificărilor operate în art.7 din Legea cu privire la avocatură, nici o persoană fizică sau juridică care nu are calitatea de avocat nu este în drept să acorde asistenţă juridică calificată în cazul reprezentării intereselor persoanelor fizice în instanţele de judecată.

Astfel, prin noile amendamente (art.7 alin.(1¹) din Legea cu privire la avocatură) s-a instituit dreptul exclusiv al avocaţilor de a acorda cetăţenilor asistenţă juridică calificată şi de a le reprezenta interesele în instanţa de judecată în cauzele civile, excluzînd reprezentarea acestora în instanţa de judecată de alte categorii de persoane, dacă legea nu prevede altfel.

În conformitate cu pct.5 din Rezoluţia nr.(78)8 a Comitetului miniştrilor către statele-membre privind asistenţa juridică şi consultanţa juridică, asistenţa juridică trebuie întotdeauna să presupună concursul unei persoane calificate pentru exercitarea unei profesii juridice conform reglementărilor statului interesat, nu doar atunci cînd sistemul naţional de asistenţă juridică implică un asemenea concurs, dar şi atunci cînd reprezentarea părţilor în faţa unei jurisdicţii a statului interesat trebuie, în mod obligatoriu, să fie asigurată de o asemenea persoană conform legii acelui stat.

Potrivit notei informative la proiectul de lege, reprezentarea în procedurile civile de către neavocaţi afectează grav calitatea actului de justiţie, cauzează evaziunea fiscală, face imposibilă asigurarea de către stat a calităţii serviciilor juridice de avocatură şi subminează buna funcţionare a instituţiei avocaturii.

Prin adoptarea legii în cauză legiuitorul şi-a propus să lichideze aceste deficienţe, urmărind un scop legitim protejat într-o societate democratică.

După cum rezultă din punctele de vedere ale Ministerului Justiţiei şi Guvernului pe marginea sesizării, susţinute în cadrul şedinţei Curţii de către reprezentantul permanent al Guvernului la Curtea Constituţională, „prin edictarea acestei dispoziţii s-a urmărit realizarea unei reprezentări calificate şi asigurarea apărării în cele mai bune condiţii a intereselor justiţiabililor în faţa instanţelor de judecată". La fel se subliniază că „amendamentele operate au drept scop consolidarea acestei instituţii (se are în vedere instituţia avocaturii - nota Curţii) întru crearea unui sistem echitabil de administrare a justiţiei, care să garanteze independenţa avocaţilor în exercitarea profesiei fără restricţii nejustificate şi fără a face obiectul unor influenţe, sugestii, presiuni, ameninţări sau imixtiuni. Conform prescripţiilor legale, asistenţa juridică calificată constituie asistenţa acordată nemijlocit de către avocat".

Curtea consideră că instituirea restricţiilor asupra reprezentării judiciare nu contravine normelor constituţionale şi celor internaţionale, precum şi regulilor generale ale unei societăţi democratice, pentru următoarele motive.

Constituţia (art.26 alin.(3) prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul la asistenţa unui avocat, înţelegînd prin aceasta o persoană care are calitatea de avocat, dobîndită în condiţiile prevăzute de lege. Această prevedere este o puternică garanţie, care previne desfăşurarea unor activităţi de asistenţă juridică de către persoane necalificate, nesupuse controlului profesional.

Prevederile prin care se exclude dreptul altor jurişti profesionişti de a acorda servicii de reprezentare în instanţa de judecată nu restrîng dreptul cetăţeanului, conferit prin art.26 alin.(2) din Constituţie, de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale şi de a alege modalitatea şi mijloacele de reprezentare, stabilite prin lege.

Deşi în realitate în cauzele civile reprezentanţii neavocaţi ai persoanelor fizice şi juridice exercită atribuţii specifice avocatului, activitatea lor nu este subordonată unor exigenţe etice sau profesionale, ceea ce subminează obligaţia pozitivă a statului de a asigura asistenţa juridică calificată în procedurile judiciare.

Noile amendamente privind reprezentarea judiciară răspund unor raţiuni de natură obiectivă, avînd drept scop de a face ordine într-un domeniu de importanţă majoră pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de a anihila deficienţele în acordarea asistenţei juridice în cauze civile prin excluderea din acest proces a persoanelor, care în activitatea lor nu se conduc de standardele deontologice şi profesionale pe care în mod normal le implică avocatura.

Astfel, Curtea consideră nefondate argumentele autorilor sesizării privind instituirea prin aceste norme a „monopolului avocaţilor asupra prestării serviciilor juridice" şi discriminării neavocaţilor, iar Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.8 din 15 februarie 2000, invocată de către ei în acest context, irelevantă pentru prezenta cauză.

Exerciţiul dreptului la apărare, statuat în art.26 din Constituţie, este consolidat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin aplicarea art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În hotărîrea Meftah ş.a. contra Franţei (26 iulie 2002, par.45) CtEDO a notat că dreptul de a alege reprezentantul nu este absolut. În cazul în care persoana refuză să beneficieze de serviciile avocaţilor licenţiaţi, acest fapt nu poate fi interpretat ca impunînd o obligaţie de a admite un alt reprezentant dorit de acesta, ci ca o renunţare la dreptul de a fi reprezentat (idem, par.46). În hotărîrea Steel şi Morris contra Regatului Unit (15 februarie 2005, par.63-72) CtEDO a constatat o violare a dreptului la apărare garantat de art.6 CEDO, pe motiv că reclamanţii nu au putut beneficia, în cadrul unei cauze civile de defăimare, de serviciile unui avocat din oficiu, în pofida faptului că ei au beneficiat de consiliere ocazională.

Curtea subliniază că Legea nr.102 nu exclude dreptul cetăţeanului de a-şi apăra interesele personal. Însă în cazul în care el doreşte să-şi ia un reprezentant, acesta trebuie să fie din rîndul avocaţilor.

În ceea ce priveşte dreptul persoanei de a fi reprezentată gratuit, care, în opinia autorilor sesizării, este încălcat prin normele contestate, Curtea relevă că, potrivit art.V alin.(1) lit.a) din Legea nr.102, prescripţia legală privind obligativitatea reprezentării persoanei în cauzele civile de către avocat se aplică de la 1 ianuarie 2012, data intrării în vigoare şi a prevederilor art.19 alin.(1) lit.e) din Legea nr.198-XVI din 26 iulie 2007 „Cu privire la asistenţa juridică garantată de stat" .

Cu referire la argumentele autorilor sesizării privind încălcarea dreptului la muncă şi a dreptului de proprietate al persoanelor care în prezent desfăşoară în mod legal activitate de prestare a serviciilor juridice şi de reprezentare în instanţa de judecată Curtea reţine următoarele.

Noile norme legale nu constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la muncă. Statul este în drept să stabilească criterii clare de calificare pentru persoanele ce prestează anumite servicii sau activităţi.

Legea nr.102 exclude dreptul persoanei neavocat de a fi reprezentant în instanţele judiciare, însă nu interzice acesteia să acorde consiliere juridică extrajudiciară, să efectueze reprezentarea juridică în faţa autorităţilor administrative, precum şi reprezentarea judiciară a persoanei juridice, dacă ea este angajatul acesteia.

Acordarea serviciilor de reprezentare în instanţa de judecată practicată de neavocaţi nu este reglementată de legislaţia fiscală. Ei nu dispun de autorizare pentru prestarea acestor servicii. Prin urmare, nu se poate afirma că ei deţin prin lege un drept garantat - cel de a presta astfel de servicii şi de a obţine venituri.

În această ordine de idei, veniturile obţinute din serviciile de reprezentare prestate de către neavocaţi nu constituie bunuri protejate prin prisma art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

După cum s-a menţionat, odată cu modificarea unor dispoziţii ale Legii cu privire la avocatură şi instituirea pentru persoanele neavocaţi a interdicţiei de a acorda servicii de reprezentare în instanţele de judecată în materie civilă, prin Legea nr.102 din 28 mai 2010 au fost modificate şi abrogate un şir de articole din Codul de procedură civilă, care reglementează instituţia reprezentării în instanţa de judecată.

Reprezentarea judiciară, ca mijloc eficient şi legal de apărare a persoanelor fizice sau juridice, constituie un drept firesc al omului, fiind prevăzută de multiple acte normative naţionale şi internaţionale. Reprezentarea judiciară contribuie semnificativ la realizarea dreptului fundamental la apărare, statuat de Constituie.

Curtea consideră că modificările operate nu aduc atingere principiului disponibilităţii, statuat de dreptul procesual civil, conform căruia în procesul civil părţile dispun liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii şi de mijloacele procesuale acordate de lege. Acest principiu, reglementat de art.27 alin.(1) din Codul de procedură civilă şi susţinut de alte dispoziţii ale Codului, acordă părţii dreptul de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare.

Operînd modificări în Codul de procedură civilă, legiuitorul nu a exclus instituţia reprezentării, după cum susţin autorii sesizării. Există un număr mare de legi privind natura raporturilor juridice supuse dezbaterilor în instanţa de judecată şi temeiurile juridice privind reprezentarea judiciară. Astfel, Codul familiei stabileşte reprezentarea legală şi firească în persoana părintelui, tutorelui, curatorului şi a altor persoane. De asemenea, Codul civil, Codul navigaţiei maritime comerciale, Legea insolvabilităţii, Legea privind societăţile pe acţiuni, Legea sindicatelor, Legea cu privire la mediere, Legea privind protecţia consumatorilor etc., în funcţie de natura juridică a litigiului de drept material şi de alte temeiuri, determină persoanele în drept de a exercita funcţia de reprezentant în instanţa judiciară.

În temeiul celor enunţate, Curtea Constituţională conchide că normele legale contestate sînt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art.26, art.43, art.46 şi art.54.

3.2. Potrivit prevederilor art.8 alin.(4) lit.a) din Legea cu privire la avocatură (în varianta republicată a legii - art.10 alin.(3) lit.a): „Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea nu se admite în cazul în care a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale".

După cum s-a menţionat mai sus, un rol important în protejarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale într-o societate democratică revine avocatului, iar pentru ca persoana să poată accede la această profesie, legiuitorul a impus anumite cerinţe.

În alin.(3) al art.10 din Legea cu privire la avocatură legiuitorul a stabilit limitativ cazurile în care persoana nu se consideră cu reputaţie ireproşabilă, şi anume: a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale.

Astfel, pentru a putea profesa avocatura, persoana trebuie să dispună în mod obligatoriu de o bună pregătire profesională şi de moralitate, această cerinţă decurge şi din Recomandarea nr.(2000) 21 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care statuează că „trebuie luate toate măsurile necesare pentru a asigura un înalt grad de pregătire juridică şi de moralitate drept condiţii prealabile admiterii în profesia de avocat".

Restricţiile impuse de legiuitor sînt în deplină concordanţă cu prevederile art.54 din Constituţie.

Instituind norma art.10 alin.(3) lit.a) din Legea cu privire la avocatură, legiuitorul oferă societăţii şi justiţiabililor siguranţa că actul de justiţie va fi înfăptuit de persoane, a căror credibilitate nu poate fi pusă la îndoială. De menţionat că interdicţia contestată este stipulată şi în alte legi naţionale. Astfel, Legea cu privire la statutul judecătorului prevede că la funcţia de judecător poate candida persoana care nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie; Legea cu privire la Procuratură impune pentru candidaţii la funcţia de procuror aceeaşi condiţie.

Condiţia că persoanele care doresc să profeseze avocatura trebuie să corespundă anumitor cerinţe este prevăzută şi de Carta principiilor fundamentale ale avocatului european, care stipulează că acesta trebuie să se bucure de încrederea clienţilor, a terţelor persoane, a instanţelor de judecată şi a statului, avocatul trebuie să demonstreze că este demn de încredere.

Dispoziţii similare conţine şi Codul deontologic al avocaţilor din Republica Moldova, adoptat de Congresul avocaţilor la 20 decembrie 2002, potrivit cărora relaţiile dintre avocat şi client sînt bazate pe onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. Responsabilitatea avocatului include atît comportamentul acestuia în exercitarea profesiei, cît şi în afara ei.

Totodată, Curtea menţionează că norma legală nu prevede interdicţia de a accede la profesia de avocat pentru persoanele care au săvîrşit infracţiuni uşoare, mai puţin grave cu intenţie, precum şi toate infracţiunile comise din imprudenţă în cazul în care au fost stinse antecedentele penale.

Punînd accentul pe profesionalismul şi reputaţia ireproşabilă a avocatului, Curtea consideră că prevederile legale nu contravin nici art.29 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care stipulează „că în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică".

Curtea consideră că prevederile art.111 alin.(3) din Codul penal, ce reglementează stingerea antecedentelor penale şi anulează incapacităţile şi decăderile din drepturi ale persoanei, sînt inaplicabile în cazul persoanei cu o reputaţie şi un comportament compromis, deoarece stingerea antecedentelor penale sau reabilitarea persoanei sînt consecinţe ale încălcărilor prevăzute de normele legislaţiei penale, iar comportamentul şi reputaţia persoanei constituie aprecierea publică a persoanei prin prisma faptelor comise.

De asemenea, Curtea menţionează că Legea cu privire la avocatură are statut de act legislativ special în raport cu norma penală şi, potrivit principiului specialia generalibus derogant, ea are prioritate.

Curtea Constituţională reiterează cerinţele Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în repetate rînduri a menţionat că justiţia nu trebuie doar să fie înfăptuită, ci şi să ofere încrederea că a fost înfăptuită. Aceasta presupune că statele-părţi la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sînt obligate nu doar să instituie un sistem normativ care ar asigura ca activitatea tuturor participanţilor la actul de justiţie să se desfăşoare în strictă conformitate cu prevederile legale şi cu standardele internaţionale, ci şi să întreprindă toate măsurile pentru ca justiţiabilii să aibă convingerea că a fost înfăptuită justiţia.

Astfel, prevederea art.10 alin.(3) lit.a) din Legea cu privire la avocatură nu contravine dispoziţiilor constituţionale.

În baza celor expuse, conducîndu-se de prevederile art.140 din Constituţie, art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.62 lit.a) şi art.68 din Codul jurisdicţiei constituţionale,

Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se recunoaşte drept constituţionale:

- textul „(1¹) Acordarea asistenţei juridice calificate prevăzute de alin.(1) lit.c) şi e) de către o persoană fizică sau juridică care nu are calitatea de avocat se pedepseşte, dacă legea nu prevede altfel" din pct.5 art.I; art.II şi art.III din Legea nr.102 din 28 mai 2010 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative";

- sintagma „chiar dacă au fost stinse antecedentele penale" din art.10 alin.(3) lit.a) din Legea nr.1260-XV din 19 iulie 2002 „Cu privire la avocatură", republicată.

2. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în ,,Monitorul Oficial al Republicii Moldova".

Preşedinte                                                                                            Dumitru PULBERE

Chişinău,
10 februarie 2011, nr. 3
Dosarul nr. 25a/2010