Examinînd dosarul în cauză, Curtea Constituţională avea obligaţiunea

să   constate  dacă  sintagma  "După  trimiterea  cauzei  în   judecată,

inculpatul  poate  fi  ţinut sub arest pînă la rezolvarea  definitivă  a

cauzei  într-un termen rezonabil", cuprinsă în art. 79 alin. 6 din Codul

de  procedură  penală  (în redacţia Legii nr. 95-XIV din 16  iulie  1998

"Pentru   modificarea   şi  completarea  unor  acte  legislative"),   nu

contravine  prevederilor  Constituţiei,  care  stipulează  că  Republica

Moldova  este  un stat de drept, democratic, în care demnitatea  omului,

drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane,

dreptatea  şi  pluralismul  politic reprezintă valori  supreme  şi  sînt

garantate.

    În procesul examinării  acestui  caz este necesar de asemenea să  se

ţină cont de următoarele prevederi ale Constituţiei:

    - art. 16 alin.  (1)  şi  (2),  care stipulează  că  respectarea  şi

ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului şi că

toţi   cetăţenii  Republicii  Moldova  sînt  egali  în  faţa  legii   şi

autorităţilor  publice,  fără deosebire de rasă, naţionalitate,  origine

etnică,  limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de

origine socială;

    - art. 20 alin.  (1), potrivit căruia orice persoană are dreptul  la

satisfacţie  efectivă  din partea instanţelor  judecătoreşti  competente

împotriva  actelor  care violează drepturile, libertăţile şi  interesele

sale legitime;

    - art. 21, conform  căruia orice persoană acuzată de un delict  este

prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal,

în  cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat

toate garanţiile necesare apărării sale;

    - art. 25 alin.  (1),  (2),  (4) şi (6), în baza  căruia  libertatea

individuală  şi siguranţa persoanei sînt inviolabile,  percheziţionarea,

arestarea  sau reţinerea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi

cu  procedura prevăzută de lege, iar arestarea se face numai în  temeiul

unui  mandat  pentru  o durată de cel mult 30 zile,  termenul  arestării

poate  fi prelungit cel mult pînă la 6 luni, iar în cazuri excepţionale,

cu  aprobarea  Parlamentului,  pînă la 12 luni şi  că  eliberarea  celui

arestat  sau  reţinut  este  obligatorie  dacă  motivele  reţinerii  sau

arestării au dispărut.

    În opinia noastră,  declarînd  constituţionale prevederile  art.  79

alin.  6  din  Codul  de  procedură  penală,  Curtea  Constituţională  a

interpretat  greşit  prevederile  art. 25 alin. (4) din  Constituţie  în

sensul  că "termenul general al arestării poate fi prelungit numai  pînă

la  12  luni"  se  răsfrînge numai la faza  de  anchetă  preliminară  şi

nicidecum  la dezbaterile judiciare. Analiza comparativă a textului art.

79  din  Codul  de  procedură  penală  şi  a  prevederilor  Constituţiei

referitoare la noţiunea de "reţinere" şi "arestare" denotă o discrepanţă

între prevederile acestor două acte normative.

    Contradicţiile  permanente dintre lege şi teorie, pe de o parte,  şi

practica  autorităţilor  publice, pe de altă parte, au impus  formularea

unor  reguli  constituţionale clare. Art. 25 din  Constituţie  foloseşte

două  noţiuni: libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Libertatea

individuală,  în opinia noastră, priveşte libertatea fizică a persoanei,

dreptul său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut, arestat

sau  deţinut  decît  în  cazurile  şi în  formele  expres  prevăzute  de

Constituţie    şi    legi.   Libertatea   individuală   este    expresia

constituţională  a  stării naturale umane, omul născîndu-se liber.  Este

necesar  să constatăm, pe de o parte, că libertatea individuală nu este,

nu  poate  fi  şi  nu trebuie să fie absolută; aceasta  înseamnă  că  ea

urmează a se realiza în cadrul impus de ordinea constituţională sau, mai

pe  larg,  de  ordinea de drept. Aceasta implică, dacă  este  cazul,  în

funcţie  de  gravitatea încălcărilor, unele măsuri care  privesc  direct

libertatea  persoanei, cum ar fi percheziţiile, reţinerile,  arestările.

Pe  de  altă  parte, acţiunile autorităţilor publice  de  restabilire  a

ordinii  de drept, de represiune sînt şi trebuie să fie, la rîndul  lor,

condiţionate  şi clar delimitate, astfel încît libertatea individuală să

fie  respectată  şi  nici o persoană nevinovată să nu fie  victima  unei

acţiuni  abuzive.  În  acest  caz  intervine  noţiunea  de  siguranţă  a

persoanei,  care exprimă ansamblul garanţiilor ce protejează persoana în

situaţiile  în care autorităţile publice iau anumite măsuri care privesc

libertatea  ei  individuală,  garanţii ce asigură  caracterul  legal  al

acestor  măsuri. Acest sistem de garanţii permite realizarea represiunii

forţelor  antisociale,  dar  în acelaşi rînd  asigură  celor  nevinovaţi

ocrotirea juridică necesară.

    În opinia noastră,   arestarea   este  o  măsură  procesual   penală

preventivă,  prin care persoana, faţă de care există unele indicii că  a

săvîrşit  o  faptă,  prevăzută  şi pedepsită de lege,  este  privată  de

libertatea  sa  de  către autorităţile competente, pe  o  durată  strict

limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea individuală, arestarea

este  reglementată  prin  Constituţie şi necesită a fi  reglementată  în

detaliu  prin legislaţia penală. Arestul este o măsură care atinge  grav

libertatea  individuală,  el  avînd consecinţe, uneori  nefaste,  asupra

reputaţiei  persoanei,  a  vieţii  sale intime  şi  familiale.  Persoana

arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putînd produce efecte

ireparabile.  De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale

ferme.   Luarea   acestei  măsuri  revine  unor  autorităţi,  şi   anume

judecătorilor,  care  acţionează  independent şi imparţial şi  numai  în

cadrul  legii,  iar  în  cazuri excepţionale,  dacă  termenul  arestării

depăşeşte  6 luni, numai cu aprobarea Parlamentului şi nu mai mult decît

pentru 12 luni.

    Apărarea intereselor  legitime,  încălcate  grav  prin  infracţiune,

implică  intentarea  unui proces penal inculpatului, proces  care  poate

dura  şi, de regulă, este de durată mai ales în cazurile mai complicate.

De  aceea  se  pune problema duratei  arestării  persoanelor  implicate,

atunci cînd arestarea a fost decisă în condiţiile legii.

    Din analiza dispoziţiilor  constituţiilor altor state şi a practicii

în  materie  s-a putut observa că durata de 30 de zile, aplicată  şi  de

Constituţia  Republicii  Moldova,  este  o durată  care,  în  principiu,

satisface  atît cerinţele procesului penal, cît şi cerinţele respectării

libertăţii  individuale. Desigur, procesul penal poate impune activităţi

complexe,  acte  probatorii  dificile,  care pot  dura  în  timp,  fiind

necesară  şi  prelungirea stării de arest a celor implicaţi.  În  opinia

noastră, arestarea este una din măsurile preventive, care se aplică faţă

de  persoana  suspectată de săvîrşirea unei infracţiuni atît în faza  de

anchetă  preliminară, cît şi după trimiterea cauzei în judecată şi  care

poate  fi aplicată persoanei din momentul pornirii unui proces penal  şi

pînă  la momentul pronunţării unei senţinţe de condamnare, iar  termenul

arestării, în nici un caz, nu poate depăşi 12 luni.

    Desigur, stabilirea  duratei  arestării este un lucru dificil şi  nu

este recomandabilă o soluţie rigidă, chiar şi atunci cînd ea rezultă din

textul  Constituţiei.  Aceasta  însă  nu  înseamnă că  în  cazul  dat  o

interpretare  a art. 25 alin. (4) din Constituţie, prin care ar putea fi

prelungit  termenul  de arestare peste 12 luni, chiar şi dacă aceasta  o

face  Curtea  Constituţională,  nu  ar  aduce  atingere  unor  libertăţi

fundamentale  - libertatea individuală şi siguranţa persoanei. În opinia

noastră, singura cale de a ieşi dintr-un eventual impas, determinat de o

prevedere  constituţională, o constituie ajustarea textului Constituţiei

prin procedura de revizuire a ei.

    Avînd în vedere  cele  expuse, consider că sesizarea deputatului  în

Parlament Victor Cecan, în partea ce ţine de neconstituţionalitatea art.

79  alin.  6  din Codul de procedură penală, este  întemeiată,  deoarece

prevederile  acestei  norme contravin art. 25 alin. (4) din  Constituţia

Republicii  Moldova,  care  stabileşte că termenul  arestării  poate  fi

prelungit  cel  mult  pînă  la 6 luni, iar în  cazuri  excepţionale,  cu

aprobarea Parlamentului, pînă la 12 luni.