1. La 18 februarie 2016, Curtea Supremă de Justiţie a adresat Curţii Constituţionale sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 1 alin. (2) şi articolului 4 alin. (4) din Legea nr. 333 din 10 noiembrie 2006 cu privire la statutul ofiţerului de urmărire penală.

A. Motivele sesizării

2. Motivele sesizării, astfel cum au fost expuse de autorul acesteia, pot fi rezumate după cum urmează.

3. Conform articolului 1 alin. (1) al Legii nr. 333 privind statutul ofiţerului de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală este persoana care, în numele statului şi în limitele competenţei sale, efectuează nemijlocit urmărirea penală în cauze penale şi exercită alte activităţi prevăzute expres de lege. Alineatul (2) al acestui articol stabilește că nu pot avea calitatea de ofiţer de urmărire penală angajaţii organelor de urmărire penală abilitaţi cu funcţii de menţinere a ordinii publice, de control sau de exercitare a activităţii operative de investigaţii, care au statut de persoane învestite cu funcţii de constatare a infracţiunilor, stabilit prin lege.

4. Totodată, articolul 4 alineatul (4) al legii stabilește că procurorul, prin ordonanţa sa, la propunerea ofițerului de urmărire penală, poate desemna şi alţi angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, Centrului Naţional Anticorupţie, Serviciului Vamal în calitate de ofiţeri de urmărire penală.

5. În acelaşi timp, potrivit art. 2 alin. (4) din Codul de procedură penală, normele juridice cu caracter procesual din alte legi pot fi aplicate doar cu condiţia includerii acestora în Cod.

6. În opinia autorului sesizării, prevederile contestate contravin articolelor 1, 23 și 25 din Constituţie.