Prin art.9 alin.(3)  din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004  "Privind indemnizaţiile  pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de  asigurări  sociale" (în continuare - Legea nr.289-XV) legiuitorul  a stipulat   că  "perioada  pentru  care  se  acordă  indemnizaţie  pentru

incapacitate  temporară de muncă asiguraţilor cu contract individual  de muncă  de  o  durată  determinată, inclusiv celor  angajaţi  la  lucrări sezoniere  şi  şomerilor, este de cel mult 30 de zile în cursul unui  an calendaristic  şi, respectiv, în perioada de acordare a indemnizaţiei de

şomaj".  Iar  potrivit  art.11  din  această lege,  "în  cazul  în  care C.E.M.V. a decis încadrarea în grad de invaliditate, indemnizaţia pentru incapacitate  temporară  de  muncă  se plăteşte pînă  la  data  la  care persoanei i s-a stabilit grad de invaliditate, fără a se depăşi perioada

maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege".

    În opinia semnatarului  sesizării, art.9 alin.(3) şi sintagma  "fără a  se  depăşi  perioada  maximă  pentru  care  se  acordă  indemnizaţie, prevăzută  de  prezenta  lege"  din  art.11  din  Legea  nr.289-XV  sînt neconstituţionale,  deoarece  contravin art.1, art.16 alin.(2),  art.47,

art.54  alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, precum şi art.7  şi art.25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

    Prin Hotărîrea   Curţii   Constituţionale  din  22  noiembrie   2005 prevederile contestate au fost recunoscute constituţionale.

    Consider hotărîrea Curţii drept nefondată. Curtea n-a adus  argumente concludente privind  constituţionalitatea prevederilor  sesizate.  Mai mult ca atît, operînd cu formule  generale, Curtea   a  apelat  la  motive  de  oportunitate  privind   "capacitatea

financiară a statului" ş.a., dar nu de constituţionalitate.

    Afirmaţia din  hotărîre că Legea nr.289-XV instituie condiţii  egale pentru  persoanele  asigurate  în vederea beneficierii  de  indemnizaţie pentru  incapacitate  temporară de muncă nu se fondează  pe  materialele examinate  în  plenul Curţii. Funcţionarul Casei Naţionale de  Asigurări

Sociale, care a reprezentat Parlamentul în şedinţă, a remarcat că actele juridice  în  materie care au precedat legea sesizată prevedeau  termene egale privind plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru toţi salariaţii.

    De asemenea,  nu  s-a ţinut cont de faptul că după  adoptarea  Legii nr.289-XV  o  mare  categorie  de salariaţi care activau  în  baza  unor contracte  de  muncă  pe  un termen  nedeterminat,  în  urma  diverselor restructurări operate în organele publice centrale şi locale, instituţii

organizaţii  şi  întreprinderi publice, continuînd să exercite  aceleaşi funcţii,  au fost puşi în situaţia de a încheia contracte de muncă pe un termen  determinat  (fapt remarcat şi de reprezentantul  Parlamentului), astfel   diminuîndu-li-se   dreptul  la  protecţie  socială   în   cazul

îmbolnăvirii. Prevederile legale sesizate diminuează esenţial drepturile acestei  categorii  de  salariaţi  dobîndite  printr-o  lege  anterioară (art.247  din  Codul  muncii  în redacţia din anul  1973  şi  alte  acte normative).

    Conform teoriei  generale a dreptului şi actelor juridice  naţionale şi  internaţionale  în  vigoare, nimeni nu poate fi privat de  un  drept dobîndit  prin lege. La adoptarea Legii nr.289-XV aceste prescripţii  au fost ignorate.

    Astfel, în opinia  mea, hotărîrea Curţii nu combate argumentele  din sesizare  privind neconformitatea stipulaţiilor art.9 alin.(3) şi art.11  din  Legea  nr.289-XV  cu articolele 1, 16, 47 şi, în  special,  54  din Constituţie.

 Prin hotărîrea  din  22  noiembrie  2005  Curtea  Constituţională  a recunoscut  constituţională  sintagma "fără a se depăşi perioada  maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege" cuprinsă

în  art.11 din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru  incapacitate  temporară de muncă şi alte prestaţii de  asigurări sociale".

    Nu sînt de acord  cu  decizia adoptată, pentru care motiv îmi  expun opinia separată.

    1. Constituţia  Republicii Moldova, în art.47 alin.(1), proclamă  că "statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai  decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui,  cuprinzînd  hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,  îngrijirea  medicală,

precum şi serviciile sociale necesare." Astfel, întreprinderea de măsuri pentru  asigurarea  sănătăţii  individului prin acordarea  de  îngrijiri medicale   şi  de  servicii  sociale  necesare  constituie  o  obligaţie fundamentală a statului.

    Acelaşi sens  îl desprindem şi din normele Pactului internaţional cu privire  la drepturile economice, sociale şi culturale şi Cartei Sociale Europene,  la  care  Republica  Moldova este  parte.  Conform  Pactului:

"Statele  părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are  orice persoană  la securitatea socială, inclusiv asigurări sociale" (art.9) şi conform  Cartei:  "Orice  persoană  lipsită de  resurse  suficiente  are dreptul la asistenţă socială şi medicală" (partea I pct.13).

    Potrivit prevederilor  citate,  atît Constituţia, cît  şi  tratatele internaţionale  la  care Republica Moldova este parte  nu  condiţionează securitatea  şi  asigurarea socială a individului de contribuţia  sa  la constituirea  bugetului  de  asigurări  sociale.  Asigurarea  socială  a

individului   se  bazează  pe  interpretarea  şi  aplicarea  corectă   a principiului  solidarităţii  sociale  a generaţiilor şi a  oamenilor  ce reprezintă  o  generaţie,  consfinţit  şi  de  art.3  lit.c)  din  Legea nr.489-XIV.  Acest principiu determină datoria persoanelor apte de muncă

de  a contribui permanent la asigurarea socială a celor inapţi, care  au ajuns  în  această situaţie din cauza unor împrejurări  independente  de voinţa  lor,  precum  şi obligativitatea statului de  a  acoperi  aceste necesităţi.  Astfel,  pentru  eventualitatea  volumului  insuficient  al

bugetului   asigurărilor   sociale  de  stat,  legiuitorul  a   prevăzut posibilitatea   operării  transferurilor  de  la  bugetul  de  stat   şi constituirii  fondului  de rezervă al bugetului asigurărilor sociale  de stat (art.11 şi art.12 din Legea nr.489-XIV).

    Într-o astfel  de  viziune, sintagmele cuprinse în art.3  lit.d)  şi lit.e)  din  Legea nr.489-XIV "dreptul de asigurări sociale se  exercită corelativ    îndeplinirii   obligaţiilor",   care   explică   principiul obligativităţii, şi "drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul

contribuţiilor  de  asigurări sociale plătite", care explică  principiul contributivităţii,  intră  în contradicţie cu  principiul  solidarităţii sociale.  În  context  menţionez  că atît  asigurarea  socială,  cît  şi asigurarea   medicală   sînt  obligatorii  pentru  toţi  salariaţii   şi

angajatorii  lor,  iar asigurarea medicală este obligatorie pentru  toţi cetăţenii,  indiferent  de  faptul dacă sînt sau nu  plasaţi  în  cîmpul muncii,  chiar  dacă  nu toţi necesită tratament  medical  şi  asistenţă socială  şi,  deci, nu beneficiază de indemnizaţie  pentru  incapacitate

temporară de muncă.

    2. Prin voinţa   legiuitorului,  expusă  în  normele  legale  supuse controlului constituţionalităţii, statul şi-a declinat responsabilitatea pentru  securitatea  socială a unor categorii de persoane. Or,  potrivit Constituţiei,  statul  are obligaţia de a lua măsuri  pentru  asigurarea

necesităţilor  vitale  ale  cetăţenilor  săi. Sănătatea  omului  este  o necesitate vitală şi statul nu este în drept să subordoneze obligaţia de asigurare   a   sănătăţii  omului  contribuţiei  acestuia   la   bugetul asigurărilor  sociale.  Curtea  Constituţională,  în  baza  art.134  din

Constituţie, trebuia să apere principiul responsabilităţii statului faţă de  cetăţean  şi  să  declare neconstituţională  sintagma  sesizată  din art.11 al Legii nr.289-XV.

    3. Argumentul principal pe care Curtea şi-a fondat hotărîrea este că "...dreptul  de  asigurare  socială  este  pus  în  relaţie  directă  cu obligaţia  de a contribui prin cotizaţii la sistemul public de asigurări sociale  fie  o perioadă nedeterminată, fie, ca în  cazul  stipulaţiilor

care  fac obiectul acestei cauze, o perioadă determinată, care nu  poate depăşi 5 ani".

    Astfel, Curtea  a  recunoscut  dreptul  egal  al  persoanelor  de  a beneficia  de  indemnizaţie  pentru  incapacitate  temporară  de  muncă, indiferent  de durata contractului individual de muncă. Totodată, Curtea a  conchis că titularii contractelor de muncă de o durată  nedeterminată

au  dreptul  la indemnizaţie pentru incapacitate temporară de  muncă  pe durata  a 180 zile în cursul unui an calendaristic, deoarece contribuţia lor la fondul social este mai mare, şi respectiv, titularii contractelor individuale  de  muncă  cu  durata  de  pînă la  5  ani  au  dreptul  la

indemnizaţie  pentru incapacitate temporară de muncă pentru cel mult  30 de  zile  în cursul unui an calendaristic, întrucît contribuţia  lor  la fondul social este mai mică.

    Curtea n-a analizat   în  profunzime  dispoziţiile   constituţionale cuprinse  în  art.16, art.47 şi art.131 privind egalitatea  în  drepturi a  cetăţenilor, dreptul la sănătate şi îngrijire medicală,  participarea obligatorie a cetăţenilor la constituirea bugetului asigurărilor sociale

de  stat.  Aceste  norme constituţionale, în coroborare  cu  prevederile Codului  muncii  referitoare la egalitatea în drepturi  a  salariaţilor, interzicerea   discriminării   pe   criterii  nelegate   de   calităţile profesionale  ale  salariatului, dreptul la asigurare socială (art.5  şi

art.8  din  Codul  muncii),  impun  statului  obligaţia  aplicării  unui tratament  egal al cetăţenilor săi în domeniul securităţii şi asigurării sociale.   Pentru  aceste  considerente  prevederile  despre  asigurarea socială  a  salariaţilor  în  funcţie de termenul  pentru  care  a  fost

încheiat  contractul  de  muncă  le calific  discriminatorii  şi,  deci, neconstituţionale.

    Menţionez că  art.55  din  Codul  muncii  prevede  13  categorii  de salariaţi  cu  care  se încheie contract individual de muncă  pentru  un termen  de  pînă la 5 ani, iar conform lit.n) din acest  articol,  şirul acestor  categorii  poate fi extins prin lege. Aceste prevederi  deschid

teren liber angajatorilor pentru a limita termenul contractului de muncă chiar şi în cazul deţinerii de către titulari a unor funcţii permanente. Unele categorii de angajaţi din autorităţile publice centrale şi locale, din instituţiile de învăţămînt superior, salariaţii detaşaţi în legătură

cu  îndeplinirea unor sarcini peste hotarele Republicii Moldova şi  alte categorii  pot avea o vechime în muncă de 10-15 ani în baza unor  astfel de  contracte.  Astfel,  prevederile  legale  contestate  au unit într-o singură categorie deputaţii, primarii, rectorii şi cadrele didactice din

instituţiile   de  învăţămînt  superior,  conducătorii  întreprinderilor economice etc. şi angajaţii sezonieri, şomerii ş.a.

    Dacă, potrivit   art.11  din  Legea  nr.289-XV,  durata  concediului medical  al  salariatului cu contract individual de muncă pe  un  termen nedeterminat  este stabilită, în ultimă instanţă, de Consiliul  Superior de   Expertiză   Medicală  a  Vitalităţii,  atunci  durata   concediului

salariaţilor  cu  contract de muncă pe un termen de pînă la 5 ani,  este stabilită pe cale administrativă.

    4. Curtea Constituţională  n-a  manifestat  consecvenţă  în  propria jurisprudenţă,   caracteristică   hotărîrilor  sale  pentru   protejarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

    Conform concluziilor   Curţii   expuse   în   Hotărîrea   nr.9   din 30.03.2004, "în realizarea politicii în domeniul asigurărilor sociale de stat, legiuitorul, în limitele atribuţiilor ce-i revin, este în drept să opteze   pentru  diverse  soluţii  de  reglementare  şi  concretizare  a

conţinutului  drepturilor sociale şi economice, însă el este obligat  să respecte principiile echităţii sociale şi egalităţii, care în societatea modernă reprezintă valori supreme."

    5. În opinia  mea,  limitarea prin lege a termenului pentru care  se acordă  indemnizaţie  pentru  incapacitate temporară de muncă  poate  fi justificată.  Această  prevedere o atestăm şi în legislaţia  altor  ţări (Rusia,  România ş.a.). Însă în cazul necesităţii prelungirii termenului

de  acordare  a  indemnizaţiei pentru incapacitate  temporară  de  muncă trebuie   să   decidă  Consiliul  Superior  de  Expertiză   Medicală   a Vitalităţii,  deoarece  securitatea socială a individului, garantată  de art.47  din Constituţie, se află într-o legătură cauzală cu restabilirea

deplină a sănătăţii. Or, este imposibil a stabili printr-un act normativ termenul  de restabilire deplină a sănătăţii persoanei. În cazul în care în  termenul  reglementat de legiuitor salariatul nu s-a vindecat şi  în consecinţă nu-şi  poate  relua  munca,  iar  încadrarea  în  gradul   de

invaliditate este imposibilă, el rămîne fără mijloace de existenţă.

    Pentru motivele arătate, consider neconstituţională sintagma "fără a se  depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege" din art.11 al Legii nr.289-XV.