Omisiunea de a reglementa durata maximă pentru care poate fi dispusă obligația de a nu părăsi ţara – neconstituțională

Marți, 3 iulie 2018, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre privind excepția de neconstituționalitate a articolului 178 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Circumstanţele cauzei
Excepția de neconstituționalitate care a stat la baza acestei cauze a fost ridicată de către dl avocat Iurie Bargan în dosarul nr. 10-167/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Râșcani. În opinia acestuia, lipsa unei durate maxime pentru care poate fi aplicată măsura preventivă a obligației de a nu părăsi țara de către instanța de judecată, în cadrul unui proces penal, limitează dreptul persoanei la libera circulație.

Analiza Curţii:
Curtea a analizat această excepție prin prisma respectării libertății de circulație.

Curtea a notat că articolul 178 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că durata măsurilor preventive stabilite la alineatele (1) şi (2) [obligația  de a nu părăsi localitatea și obligația de a nu părăsi ţara] nu poate depăşi 30 de zile şi, după caz, poate fi prelungită doar motivat. Prelungirea se dispune de către procuror, iar fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile.

În continuare, Curtea a notat că problema ridicată în acest caz este dacă măsura privind limitarea dreptului la libera circulaţie este prevăzută de lege, urmărește unul dintre scopurile legitime, asigură un echilibru adecvat între interesul public şi drepturile individuale şi este necesară într-o societate democratică.

Fiind concepută ca o fundamentare a unei instituții juridice procesual-penale care conciliază două valori sociale, obligația de a nu părăsi țara reprezintă o măsură care echilibrează libertatea individuală, prin evitarea detenţiei, cu interesele societății, impunând un control în privința persoanei liberate prin stabilirea unor obligaţii sau restricţii.

De asemenea, Curtea a notat că articolul 178 din Codul de procedură penală stabilește că această măsură constă în îndatorirea impusă bănuitului, învinuitului sau inculpatului de către procuror sau de către instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului sau inculpatului de către procuror sau, după caz, de către instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.

Curtea a constatat că măsura preventivă a obligației de a nu părăsi țara este prevăzută de lege (articolul 178 din Codul de procedură penală), fără a fi stabilită o durată maximă totală pentru aceasta.

Prin comparație, Curtea a menționat că, potrivit articolului 191 din Codul de procedură penală, măsura liberării provizorii sub control judiciar poate fi dispusă pe un termen de cel mult 12 luni cumulative în cazul învinuitului sau al inculpatului acuzat de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de cel mult 12 ani sau pe un termen de cel mult 24 de luni cumulative învinuitului sau al inculpatului acuzat de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 12 ani.

De asemenea, Curtea a notat că articolul 195 alin. (5) pct. 1) din Codul de procedură penală prevede că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, dacă nu au fost prelungite în conformitate cu legea. Din interpretarea în în spiritul echității a normei sus menționate, în contextul dispozițiilor articolului 195 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenței în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, fapt pe care legislatorul nu l-a prevăzut în cazul măsurii preventive a obligației de a nu părăsi țara.

Curtea a menționat că, deși articolul 178 din Codul de procedură penală prevede în mod expres un termen pentru care să poată fi dispusă măsura obligației de a nu părăsi țara, durata maximă a acestei măsuri nu este stabilită.

Prin urmare, Curtea a reținut că lipsa prevederii unei durate maxime de aplicare a măsurii preventive a obligației de a nu părăsi țara constituie o omisiune legislativă contrară Constituției.

În acest context, Curtea a reţinut că, fiind în prezenţa unei omisiuni legislative și în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate existent, deoarece tocmai această omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional al persoanei de a-și cunoaște drepturile și îndatoririle.

În această ordine de idei, Curtea a reținut critica de neconstituţionalitate a articolului 178 din Codul de procedură penală, în partea referitoare la omisiunea de a reglementa o durată maximă rezonabilă pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a obligației de a nu părăsi țara.

Prin urmare, din interpretarea în în spiritul echității a normelor procesual-penale care instituie termene pentru aplicarea altor măsuri preventive se impune necesitatea reglementării în articolul 178 din Codul de procedură penală a termenului maxim pentru care poate fi dispusă măsura preventivă  a obligației de a nu părăsi țara.

Curtea a relevat că acest remediu procedural va asigura un echilibru corect între interesul public şi cel individual. Prin urmare, măsurile preventive au un caracter excepțional, inerent restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, iar aceasta implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar, limitat în timp.

Concluziile Curţii
Pornind de la cele menționate, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dl avocat Iurie Bargan în dosarul nr. 10-167/18, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Râșcani.

Ea a declarat neconstituţional articolul 178 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122 din 14 martie 2003, referitoare la omisiunea de a reglementa durata maximă pentru care poate fi dispusă obligația de a nu părăsi ţara.

Curtea a hotărât că până la remedierea deficienței de reglementare constatate în prezenta hotărâre şi înlăturarea viciului de neconstituţionalitate se vor aplica termenele totale stabilite de articolul 191 din Codul de procedură penală.

Hotărârea Curţii Constituţionale este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Întreaga argumentare este disponibilă în Hotărârea Curții Constituționale.

Acest comunicat de presă este disponibil și în limba engleză.