|
|
05.09
2013 Recunoaşterea constituţionalităţii limitării imunităţii judecătorilorLa 5 septembrie 2013 Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 19 alineatele (4) şi (5) din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului şi Art. II pct. 13 alineatul trei din Legea nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, prin care a fost abrogat alineatul (6) al articolului 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului, referitoare la limitarea imunităţii judecătorilor (Sesizarea nr. 32a/2012). Circumstanţele cauzei La originea cauzei se află sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, depusă la Curtea Constituţională la 7 septembrie 2012, pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi prin care a fost exclusă imunitatea judecătorului în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupere pasivă (art. 324 din Codul penal) şi trafic de influenţă (art. 326 din Codul penal), precum şi în cazul săvârşirii unei contravenţii administrative. Autorul sesizării consideră că normele contestate vin în contradicţie cu prevederile articolelor 6 şi 116 alineatele (1) şi (6) din Constituţie, precum şi cu prevederile internaţionale privind independenţa judecătorilor. Sesizarea a fost judecată de către Curtea Constituţională, în următoarea componenţă: Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte, Dl Aurel BĂIEŞU, Dl Igor DOLEA, Dl Petru RAILEAN, judecători Concluziile Curţii Audiind argumentele părţilor, examinând materialele dosarului, Curtea a decis să se ralieze parţial opiniei exprimate de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) în Memoriul Amicus Curiae transmis la 11 martie 2013 la solicitarea Curţii Constituţionale. În particular, Curtea a reţinut că independenţa justiţiei este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi o garanţie fundamentală a unui proces echitabil. Prin urmare, independenţa puterii judecătoreşti nu este un privilegiu sau prerogativa judecătorului, ci o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor. Această independenţă urmează a fi asigurată de către stat. Totodată, Curtea a subliniat că independenţa judecătorului nu exclude angajarea responsabilităţii acestuia, ea fiind realizată sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării libertăţii depline a judecătorului contra tuturor presiunilor induse. În acest context, Curtea a relevat că modificările operate în art. 19 alin. (4) din Legea cu privire la statutul judecătorului înlătură necesitatea obţinerii acordului (consimţământului) Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea de către Procurorul General a urmăririi penale împotriva judecătorilor care au săvârşit infracţiuni specificate la articolele 324 (corupere pasivă) şi 326 (trafic de influenţă) din Codul penal. Curtea a acceptat argumentul Parlamentului că scopul adoptării legii contestate a fost combaterea corupţiei în justiţie, precum şi sporirea încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar. În acest context, Curtea a reiterat constatările enunţate în Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013, în care a subliniat că „[...] corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii. Prin urmare, lupta împotriva corupţiei este parte integrantă a asigurării respectării statului de drept”. Curtea a reţinut că imunitatea judecătorului nu este o garanţie absolută. Astfel, este sarcina şi discreţia legiuitorului de a stabili, prin lege, garanţiile de independenţă a judecătorilor, inclusiv cele ce asigură inviolabilitatea lui, urmând să se asigure un echilibru între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, precum şi încrederea societăţii în justiţie. Curtea a subliniat că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică principiul responsabilităţii acestora. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale penale, contravenţionale sau disciplinare în condiţiile legii. Curtea a constatat că învestirea Procurorului General cu atribuţia de a porni urmărirea penală în privinţa unui judecător fără acordul prealabil al Consiliului Superior al Magistraturii este justificată de particularităţile investigării cauzelor de corupţie, care solicită operativitate şi confidenţialitate în efectuarea acţiunilor procesuale. Totodată, Curtea a observat că din normele contestate nu este clar care subiecţi procesuali pot efectua acţiunile procesuale (reţinerea, aducerea silită, arestarea şi perchiziţionarea) în privinţa judecătorului, modalitatea efectuării acestor acţiuni procesuale, dacă pot fi efectuate cu sau fără concursul Procurorului General. Prin urmare, Curtea a constatat lacune în legislaţia procesual-penală, motiv pentru care a emis o adresă Parlamentului în vederea lichidării acestora. Curtea a statuat că efectuarea reţinerii, supunerii aducerii silite, arestării, percheziţionării judecătorului de către ofiţerul de urmărire penală, fără concursul Procurorului General sau fără consimţământul Consiliului Superior al Magistraturii, ar putea afecta independenţa judecătorului. În opinia Curţii, încuviinţarea Consiliului Superior al Magistraturii sau controlul de către Procurorul General a acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire penală în cazurile reţinerii, supunerii aducerii silite, arestării, percheziţionării judecătorului constituie o anumită garanţie care diminuează riscul abuzurilor, acţiunilor arbitrare, precum şi acuzaţiilor false împotriva judecătorului de către persoane interesate. Curtea a conchis că modificările operate sunt afectate de viciul calităţii legii, fapt ce creează premise pentru diminuarea independenţei judecătorului, având ca şi consecinţă încălcarea articolului 116 din Constituţie. În partea ce ţine de excluderea prevederii privind aplicarea sancţiunilor contravenţionale faţă de judecători numai de către instanţa de judecată cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a conchis că aceasta permite sancţionarea contravenţională a judecătorului inclusiv direct de către agentul constatator şi, astfel, ar putea fi afectată independenţa judecătorilor. În acest mod şi Consiliului Superior al Magistraturii a fost privat de posibilitatea aplicării sancţiunilor disciplinare faţă de judecători. Mai mult, Curtea nu a identificat, iar autorităţile nu au argumentat legătura de cauzalitate între imperativul combaterii corupţiei şi limitarea garanţiilor în cauzele contravenţionale. Hotărârea Curţii Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a respins sesizarea Curţii Supreme de Justiţie în partea ce ţine de excluderea acordului Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale în privinţa judecătorilor în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de articolele 324 şi 326 din Codul penal. Astfel, Curtea a recunoscut constituţională sintagma „În cazul săvârşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art. 324 şi art. 326 ale Codului penal al Republicii Moldova, acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar.” din articolul 19 alin. (4) din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. Curtea a admis sesizarea în partea ce ţine de excluderea acordului Consiliului Superior al Magistraturii pentru reţinerea, aducerea silită şi perchiziţionarea judecătorului în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de articolele 324 şi 326 din Codul penal, până la pornirea urmăririi penale de către Procurorul General. De asemenea, Curtea a admis sesizarea în partea ce ţine de excluderea prevederii privind aplicarea sancţiunilor contravenţionale faţă de judecători numai de către instanţa de judecată cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, Curtea a declarat neconstituţională sintagma „şi în cazul infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova.” din articolul 19 alin. (5) din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. De asemenea, Curtea a declarat neconstituţional Art. II pct. 13 alineatul trei din Legea nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. Hotărârea Curţii Constituţionale este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Textul integral al hotărârii va fi disponibil pe pagina web a Curţii Constituţionale http://www.constcourt.md/ Adresa: A. Lăpuşneanu 28, CHIŞINĂU MD-2004, MOLDOVA Email: secretariat@constcourt.md – Secretar General presa@constcourt.md – Serviciul de presă |