Decizia nr. 96 din 06.08.2020

Decizia nr 96 din 06.08.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 31b/2020 privind interpretarea prevederilor articolelor 77 și 86 coroborate cu articolele 2, 6, 96 și 101 din Constituție (atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în domeniul politicii externe)


Subiectul sesizării: grup de deputaţi, Andrian Candu, Serghei Sîrbu, Vladimir Cebotari, Corneliu Padnevici, Eleonora Graur, Grigore Repeșciuc, Gheorghe Brașovschi


Decizia:
1. d_96_2020_31b_2020_rou.pdf


Sesizări:


 

DECIZIE
DE INADMISIBILITATE
a sesizării nr. 31b/2020  privind interpretarea prevederilor articolelor 77 și 86 coroborate cu articolele 2, 6, 96 și 101 din Constituție
(atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în domeniul politicii externe

CHIŞINĂU
6 august 2020

Curtea Constituțională, judecând în componenţa:
dnei Domnica MANOLE, preşedinte,
dlui Nicolae ROȘCA,
dnei Liuba ȘOVA,
dlui Serghei ȚURCAN,
dlui Vladimir ȚURCAN, judecători,
cu participarea dlui Dumitru Avornic, asistent judiciar

Având în vedere sesizarea înregistrată pe 6 martie 2020,
Examinând admisibilitatea sesizării menționate,
Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
Deliberând pe 6 august 2020 în camera de consiliu, 

Pronunţă următoarea decizie: 

ÎN FAPT

1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională pe 6 martie 2020, în baza articolelor 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale, de dl Andrian Candu, dl Serghei Sîrbu, dl Vladimir Cebotari, dl Corneliu Padnevici, dna Eleonora Graur, dl Grigore Repeșciuc și dl Gheorghe Brașovschi, deputați în Parlamentul Republicii Moldova.

2. Autorii sesizării solicită Curții Constituționale să explice următoarele chestiuni, prin prisma articolelor 77 și 86 coroborate cu articolele 2, 6, 96 și 101 din Constituție:

 

„a) Care este locul și rolul șefului statului în sistemul autorităților publice, în lumina ultimelor evoluții constituționale, ținând cont de forma și regimul de guvernare al Republicii Moldova, în special în contextul necesității asigurării separației puterilor în stat?

 

b) Acordă oare statutul de șef de stat, prevăzut de articolul 77 din Constituție, dreptul Președintelui de a întreprinde orice acțiuni, din proprie voință, inclusiv în domeniul politicii externe, fără a ține cont de voința Parlamentului și raporturile deja stabilite de organul reprezentativ suprem al poporului, precum și fără a ține cont de raportul și competențele puterii executive? 

c) Poate șeful statului să înlocuiască Guvernul și Prim-ministrul în competențele sale de realizare a politicii externe a statului și control asupra executării actelor internaționale, la care Republica Moldova este parte, doar din motivul că poate reprezenta statul fără depline puteri? 

d) Este obligat șeful statului să țină cont de prevederile constituționale/legale ce țin de executarea atribuțiilor în domeniul politicii externe, care sunt clar definite în Constituție și legislația în vigoare, prin neadmiterea de a substitui Prim-ministrul?” 

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ 

3. Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

 

Articolul 2

Suveranitatea şi puterea de stat

 „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.

(2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formațiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.”

Articolul 6

Separaţia şi colaborarea puterilor

„În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției.”

Articolul 7

Constituția, Lege Supremă

„Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege și nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică.”

 

Articolul 66

Atribuţii de bază

„Parlamentul are următoarele atribuții de bază:

a) adoptă legi, hotărâri şi moțiuni;

[…]

d) aprobă direcțiile principale ale politicii interne şi externe a statului;

[...].”

Articolul 77

Preşedintele Republicii Moldova, şeful statului

„(1) Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului.

(2) Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. lege.”

Articolul 86

Atribuţii în domeniul politicii externe

„(1) Preşedintele Republicii Moldova poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului.

(2) Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova.”

 

Articolul 96

Rolul [Guvernului]

„(1) Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

(2) În exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament.”

 

Articolul 94

Actele Preşedintelui

„[…]

 

 (2) Decretele emise de Preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 86 alineatul (2), articolul 87 alineatele (2), (3) şi (4) se contrasemnează de către Primul-ministru.”

 

Articolul 101

Prim-ministrul

 „(1) Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin.

(2) În cazul imposibilităţii Prim-ministrului de a-şi exercita atribuţiile sau în cazul decesului acestuia, Preşedintele Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează, dacă Prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern.

(3) În cazul demisiei Prim-ministrului, demisionează întregul Guvern.”

ÎN DREPT

Aprecierea Curții 

4. Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

5. Conform articolului 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și a articolului 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicției Constituționale, deputații în Parlament au competența de a sesiza Curtea Constituțională.

6. Potrivit articolului 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, sesizarea privind interpretarea Constituției ține de competența sa ratione materiae.

7. În jurisprudența sa, Curtea a reţinut că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcțională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ținând cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul constituant nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare, situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc. (a se vedea HCC nr. 2 din 24 ianuarie 2017, § 13; HCC nr. 14 din 2 mai 2017, § 142; HCC nr. 11 din 7 mai 2020, § 14).

8. În același timp, Curtea reiterează că scopul oricărei interpretări a normelor constituţionale este să asigure unitatea și perceperea corectă a conținutului şi sensului lor autentic. Interpretarea oficială este obligatorie în cazurile în care incertitudinea nu poate fi soluționată printr-o altă procedură jurisdicțională. Necesitatea interpretării trebuie să fie confirmată prin esenţa problemei de drept rezultată din caracterul neuniform al dispoziţiilor constituţionale. Având în vedere importanța interpretării dispoziţiilor constituţionale, Curtea Constituțională tratează sesizările din această categorie cu o exigență deosebită. Acestea pot fi acceptate pentru examinare în fond doar în cazul în care dispoziția constituțională a cărei interpretare se solicită este incertă, ambiguă sau incompletă (DCC nr. 69 din 27 iunie 2017, §§ 22-23; DCC nr. 125 din 15 decembrie 2017, §§ 19-20).

9. În ceea ce privește existența unor hotărâri anterioare, Curtea se va pronunța asupra acestui fapt la etapa examinării întrebărilor autorilor sesizării,.

10. Curtea consideră că pentru o mai mare claritate în interpretarea articolelor 2, 6, 77, 86 96 și 101 din Constituție, întrebările autorilor sesizării ar trebui concretizate după cum urmează:

(1) Care este locul și rolul Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice?

(2) Permite Constituția ca Președintele Republicii să acționeze în mod autonom în domeniul politicii externe, fără să țină cont de voința Parlamentului și de competențele Guvernului în acest domeniu?

(3) Permite Constituția ca Președintele Republicii să înlocuiască Guvernul în competențele sale de realizare a politicii externe?

(4) Permite Constituția ca Președintele Republicii să nu țină cont de prevederile constituționale și legale care reglementează domeniul politicii externe?

I. Cu privire la locul și rolul Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice

11. Autorii sesizării se întreabă care este rolul șefului statului în sistemul autorităților publice având în vedere modificările competențelor constituționale ale șefului statului care au avut loc de la proclamarea independenţei țării până în prezent.

12. În opinia prezentată de Parlament se menționează că în Hotărârea Curții Constituționale nr. 7 din 18 mai 2013 Curtea a reținut că până la data de 5 iulie 2000, potrivit articolului 78 din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova era ales de către cetățeni şi din punctul de vedere al reprezentativității deținea aceeaşi poziție cu autoritatea legiuitoare, având prerogative largi. În acest sens, Parlamentul consideră că după pronunțarea Hotărârii Curții Constituționale nr. 7 din 4 martie 2016, prin care Curtea a revigorat prevederile constituționale care reglementează alegerea directă a Președintelui Republicii prin vot popular, Președintele țării are același statut de autoritate reprezentativă supremă ca și Parlamentul. Totodată, având în vedre faptul că articolul 77 alin. (1) din Constituție prevede că Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului, Parlamentul deduce din acest articol poziția superioară a Președintelui statului, fiind primus inter pares. Parlamentul menționează că în prezent sistemul politic de guvernare al Republicii Moldova este semiprezidențial. Parlamentul notează că, în cazul în care poporul își alege direct Președintele țării, funcția de Președinte prin definiție nu poate fi una simbolică. Cu privire la rolul Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice, Parlamentul consideră că Președintele țării face parte din ramura puterii executive, prin acest fapt fiind asigurat echilibrul puterilor în stat. Având atribuția de a reprezenta statul în calitate de șef de stat, soluționarea oricărei probleme interne sau externe ar putea intra în domeniul de competență al Președintelui țării, care ar putea să le soluționeze prin prisma împuternicirilor sale constituționale.

13. În opinia prezentată de Președintele Republicii se menționează că atribuțiile Președintelui țării sunt descrise în Constituție. Astfel, Președintele Republicii este un mediator între puterile statului, reprezintă statul pe plan intern și extern și este un organ reprezentativ, deoarece este ales de popor.

14. În opinia prezentată de Institutul de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice se menționează că șeful statului face parte din puterea executivă a statului, care este una bicefală, fiind obligat să colaboreze cu celelalte puteri ale statului, inclusiv cu celălalt exponent al puterii executive.

15. Prima întrebare adresată de autorii sesizării vizează locul și rolul Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice.

16. Astfel, în Hotărârea nr. 35 din 12 decembrie 2017, Curtea a reținut că Preşedintele Republicii trebuie să reprezinte un factor unificator pentru instituțiile statului, societate şi partidele politice. Șeful statului nu poate fi, în sine, un factor de blocaj politic sau instituțional. El nu trebuie să genereze conflicte. Preşedintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Soluţionarea divergenţelor apărute între puterile statului, precum şi între partidele politice, pot fi realizate doar atunci când Preşedintele Republicii este un arbitru care se identifică cu interesul naţional, însă nu cu un partid politic. Preşedintele Republicii Moldova este obligat să acționeze în interesele întregii societăți, şi nu ale unei părți a acesteia, ale unui grup sau ale unui partid politic. În cadrul sistemelor parlamentare, şeful statului joacă rolul unui arbitru sau al unei puteri neutre, fiind detaşat de partidele politice. Chiar dacă nimeni nu poate împiedica şeful statului să aibă opiniile şi simpatiile sale politice, mandatul pe care îl exercită este limitat. Preşedintele țării este un element important al sistemului politic, dar acesta nu este un partizan al politicului. Neutralitatea politică a Preşedintelui Republicii produce un impact asupra încrederii populaţiei în respectiva funcţie (a se vedea §§ 56-57 și 61-63 din Hotărârea citată).

17. De asemenea, în Hotărârea nr. 17 din 12 iulie 2010, Curtea a stabilit că Preşedintelui Republicii Moldova îi sunt atribuite două funcții primordiale: cea de a reprezenta statul şi cea de a fi garantul suveranității, al independenței naționale, al unității şi al integrității teritoriale a țării. Curtea Constituțională a reținut că aceste funcții nu-i permit Preşedintelui țării să întreprindă acțiuni fără a ține cont de voința Parlamentului. Reprezentarea statului nu presupune impunerea propriei voințe. În aceeași ordine de idei se înscrie şi cea de-a doua funcție a Preşedintelui, care prescrie garantarea unor valori naționale deja stabilite, şi nu instituirea voinței unipersonale. Astfel, cea de-a doua funcție a Preşedintelui Republicii impune garantarea suveranității consfințite prin actele organului reprezentativ suprem al poporului, garantarea independenței naționale, a unității şi integrității teritoriale a țării în granițele şi limitele stabilite, conform actelor şi tratatelor internaționale prin care statul Republica Moldova a fost recunoscut de comunitatea internațională. Președintele își exercită funcția de garant al suveranității, al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării conducându-se de normele constituționale care îi stabilesc atribuțiile și de actele organului reprezentativ suprem în domeniile respective (a se vedea § 6 din Hotărârea citată).

18. În Hotărârea nr. 32 din 29 decembrie 2015, Curtea s-a pronunțat cu privire la rolul Președintelui Republicii în contextul procedurii de desemnare a candidaturii pentru funcția de Prim-ministru. În această Hotărâre, Curtea a reținut că Preşedintele Republicii acționează doar în calitate de reprezentant al statului, lui îi revine competența şi responsabilitatea de a găsi o cale a dialogului şi a evaluării voinței şi capacității deputaților consultați de a susține din punct de vedere parlamentar un anumit candidat, fără a-i putea impune Parlamentului o anumită opțiune cu privire la persoana care va ocupa funcția de Prim-ministru, acest fapt fiind de natură să creeze premisele unor conflicte instituţionale artificiale. Din logica construcţiei constituţionale a statelor de drept, şefii de stat nu exprimă o voinţă de natură politică. Preşedintele Republicii trebuie să facă dovada imparţialităţii şi neutralităţii sale politice, echidistanţei sale faţă de toate grupurile parlamentare. Preşedintele nu are dreptul constituţional de a se suprapune grupurilor parlamentare (a se vedea §§ 80, 93, 94 și 117 din Hotărârea citată).

19. În Hotărârea nr. 15 din 23 martie 1999 Curtea s-a pronunțat cu privire la rolul Președintelui Republicii în contextul procedurii de numire a Guvernului. În această Hotărâre, Curtea a menționat că Preşedintele Republicii Moldova nu este în drept să nu numească Guvernul, fie că este sau nu este de acord cu componența nominală a Guvernului, fie din alte motive (a se vedea § 4 din Hotărârea citată). Curtea a reiterat această soluție menționând că, în situaţia prevăzută la articolul 98 alin. (4) din Constituţie, Preşedintele numeşte Guvernul în baza votului de încredere acordat de Parlament. Aceste prevederi au un caracter imperativ şi executarea lor este obligatorie şi nu depinde de voinţa Preşedintelui ţării (HCC nr. 2 din 24 ianuarie 2017, § 40).

20. În Hotărârea nr. 2 din 24 ianuarie 2017, Curtea a subliniat rolul Președintelui în contextul procedurii de remaniere guvernamentală sau de vacanță a funcției de membru al Guvernului. În această Hotărâre, Curtea a reţinut că, în cadrul regimului parlamentar al Republicii Moldova, Preşedintele Republicii Moldova are un volum de competenţe expres stabilite de Constituţie. Deoarece Preşedintele nu poartă nici o responsabilitate politică pentru activitatea Guvernului, rolul acestuia în configurarea competenţei Guvernului este unul limitat. Curtea a notat că Președintele Republicii trebuie să coopereze cu Prim-ministrul şi să acționeze în comun în vederea îndeplinirii misiunii de revocare sau numire a miniștrilor. Dacă Președintele țării consideră că persoana propusă nu corespunde cerințelor legale pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului el poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea Prim-ministrului de numire a unei persoane în funcția vacantă de ministru. Prim-ministrul poate face o altă propunere Președintelui Republicii sau poate reitera aceeaşi candidatură pentru funcția de ministru, pe care Preşedintele este obligat să o numească. Voinţa politică a Preşedintelui Republicii nu poate constitui o sursă de blocaj, pe de o parte, şi nu poate anula, pe de altă parte, competenţele Prim-ministrului în cadrul procedurii de codecizie în remanierea guvernamentală (a se vedea §§ 35-36, 39 și punctul 1 din dispozitivul Hotărârii citate).

21. În Hotărârea nr. 9 din 26 februarie 1998, Curtea a menționat că în contextul procedurii de promulgare a legilor dacă are obiecții în privința unei legi Preşedintele Republicii Moldova este în drept să o restituie Parlamentului spre reexaminare, dar numai o singură dată. În cazul în care Parlamentul îşi menține hotărârea adoptată anterior, Preşedintele este obligat să promulge legea (a se vedea punctul 2 din dispozitivul Hotărârii citate).

22. În fine, în Hotărârea nr. 33 din 21 decembrie 2018, Curtea a statuat rolul Președintelui Republicii în domeniul apărării. Curtea a reținut că adoptarea strategiei naţionale de apărare se înscrie în sfera de competenţă a Parlamentului, iar asigurarea realizării acesteia este delegată de Constituţie Guvernului, prin elaborarea de politici în domeniul apărării. Constituţia nu-i stabileşte Preşedintelui țării, în acest sens, prerogative relative la aprobarea şi la realizarea de politici publice. Curtea a notat că articolul 87 din Constituţie nu prevede o răspundere a Preşedintelui Republicii Moldova pentru capacitatea de apărare a statului și că Preşedintele țării este competent să întreprindă în materie de securitate şi de apărare naţională doar măsurile care sunt prevăzute şi îi sunt permise potrivit legii (a se vedea § 43 și punctul 1 din dispozitivul Hotărârii citate).

23. Curtea reține că asupra locului și rolului Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice influențează nu atât modul de alegere a acestuia (prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat sau de către Parlament), cât atribuțiile cu care șeful statului este învestit de Constituție. Reieșind din faptul că atribuțiile constituționale ale Președintelui Republicii nu au fost modificate după revizuirea Constituției prin Legea constituțională nr. 1115 din 5 iulie 2000, nu putem vorbi nici despre schimbarea statutului constituțional al șefului statului. Curtea subliniază faptul că, conform articolului 60 alin. (1) din Legea Supremă, Parlamentul a fost și rămâne a fi organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova.

24. În jurisprudența sa Curtea a statuat că alegerea Preşedintelui Republicii prin vot popular nu impune necesitatea transformării acestuia într-un opozant al Parlamentului. Deşi alegerea prin vot popular tinde să consolideze poziţia Preşedintelui țării, în sistemele constituţionale similare, preşedinţii aleşi prin vot popular continuă să joace rolul de putere neutră şi nu dispun de competenţe largi, iar balanţele şi contrabalanţele necesare sunt garantate de parlamentarism. Mandatul popular în sine nu modifică competenţele şefului statului (a se vedea HCC nr. 24 din 27 iulie 2017, §§ 113, 121; HCC nr. 35 din 12 decembrie 2017, § 63).

25. Această opinie este împărtășită şi de către Comisia de la Veneţia, fiind expusă în Avizul asupra propunerilor Preşedintelui Republicii Moldova de modificare a Constituţiei în vederea extinderii competenţelor de dizolvare a Parlamentului, adoptată la cea de-a 111-a sesiune plenară din 16-17 iunie 2017, CDL-AD(2017)014. Astfel, Comisia de la Veneția a notat că alegerea Președintelui Republicii prin vot popular nu duce la transformarea acestuia într-un contra-jucător politic al Parlamentului. Este adevărat că alegerea prin vot popular tinde să consolideze poziția Președintelui, dar există mai multe exemple de regimuri constituționale în care un Președinte ales de popor joacă rolul de pouvoir neutre (putere neutră) și nu beneficiază de competențe largi, balanţele şi contrabalanţele necesare fiind asigurate de parlamentarism. Mai relevante în contextul Republicii Moldova sunt exemplele noilor democrații parlamentare care au aderat recent la Uniunea Europeană și au un Președinte ales direct de popor, dar care deține prerogative executive limitate. În concluzie, prin reforma din 2000, Republica Moldova a devenit o republică parlamentară, în care Președintele Republicii, deși este șeful statului, nu este, în același timp, șeful executivului și are competențe executive limitate. În regimurile parlamentare, șeful statului joacă un rol de arbitru, sau pouvoir neutre, detașat de politica partidului (a se vedea Avizul citat, §§ 26-27, 56)

26. Prin urmare, având în vedere faptul că această întrebare a autorilor sesizării a fost rezolvată în jurisprudența Curții și că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței sale, Curtea reține că acest capăt al sesizării este inadmisibil.

II. Cu privire la faptul dacă Constituția permite Președintelui Republicii să acționeze în mod autonom în domeniul politicii externe, fără să țină cont de voința Parlamentului și de competențele Guvernului în acest domeniu

27. Autorii sesizării menționează că articolul 86 din Constituție prevede expres atribuțiile de bază ale șefului statului în domeniul politicii externe, care prevede că Preşedintele Republicii Moldova: 1) poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului; 2) la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, și 3) primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova. Cele mai importante atribuții ale șefului statului în domeniul politicii externe nu pot fi realizate de sine stătător, ci cu participarea Parlamentului sau a Guvernului. Conform articolului 96 alin. (1) din Constituție, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului. Legea nr. 136 din 7 iulie 2017 cu privire la Guvern acordă Guvernului atribuții esențiale ce țin de realizarea politicii externe a statului. Articolul 23 din Legea nr. 595 din 24 septembrie 1999 privind tratatele internaționale prevede expres că Guvernul asigură realizarea și executarea tratatelor internaționale. Prin urmare, nu sunt clare întinderea și limitele atribuțiilor șefului statului în domeniul exercitării politicii externe în raport cu celelalte puteri în stat.

28. În opinia prezentată de Președintele Republicii se menționează că limitele competențelor șefului statului în domeniul politicii externe sunt stabilite de articolul 86 din Constituție. În exercitarea atribuțiilor sale în domeniul politicii externe, Președintele țării colaborează cu Parlamentul și cu Guvernul. Competențele Președintelui Republicii în domeniul politicii externe sunt absolute și nu pot fi limitate de nicio autoritate a statului.

29. În opinia prezentată de Institutul de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice se menționează că Constituția nu-i permite Președintelui țării să întreprindă orice acțiuni în domeniul politicii externe, ci doar acele acțiuni care au fost avizate pozitiv de Parlament. În acest sens, Institutul face trimitere la Hotărârea Curții Constituționale nr. 17 din 12 iulie 2010 în care Curtea a reținut că ambele funcții nu permit Preşedintelui de a întreprinde acțiuni fără a ține cont de voința Parlamentului şi raporturile deja stabilite de organul reprezentativ suprem al poporului (a se vedea § 6 din Hotărârea citată).

30. Cea de-a doua întrebare adresată de autorii sesizării vizează autonomia Președintelui Republicii în domeniul politicii externe. Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea va analiza competențele autorităților publice în domeniul politicii externe, așa cum le-a stabilit Constituția.

31. În jurisprudența sa Curtea a interpretat termenul „politică externă” ca fiind totalitatea obiectivelor şi a acţiunilor pe care şi le asumă un stat pe planul relaţiilor internaţionale, precum şi totalitatea metodelor şi a mijloacelor prin care statul acţionează pentru realizarea obiectivelor asumate (HCC nr. 7 din 18 mai 2013, § 145).

32. Curtea observă că, potrivit articolului 66 lit. d) din Constituție, Parlamentul aprobă direcțiile principale ale politicii interne şi externe a statului. La rândul său, Guvernul, asigură realizarea politicii interne şi externe a statului [articolul 96 alin. (1) din Constituție], în exercitarea atribuţiilor, Guvernul conducându-se de programul său de activitate, acceptat de Parlament [articolul 96 alin. (2) din Constituție]. Astfel, Curtea constată că atribuțiile de bază în domeniul politicii externe sunt partajate de Legea Supremă între Parlament și Guvern.

33. Curtea reiterează că atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova în domeniul politicii externe sunt statuate expres şi limitativ în articolul 86 din Constituție (a se vedea HCC nr. 17 din 12 iulie 2010, § 10). Astfel, în domeniul încheierii tratatelor internaționale, articolul 86 alin. (1) din Constituție îl împuternicește pe Președintele țării să poarte tratative şi să ia parte la negocieri, să încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova şi să le prezinte, în modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului.

34. În domeniul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova, articolul 86 alin. (2) din Constituție îi permite Președintelui țării, la propunerea Guvernului, să acrediteze şi să recheme reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova şi să aprobe înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

35. În domeniul misiunilor diplomatice străine, articolul 86 alin. (3) din Constituție îl împuternicește pe Președintele țării să primească scrisorile de acreditare şi de rechemare a reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova.

36. Cu titlu preliminar, Curtea reține că la distribuirea atribuțiilor în domeniul politicii externe între Parlament, Guvern și Președintele Republicii, Constituția are în vedere faptul că autoritățile trebuie să vorbească cu o singură voce. Astfel, dacă Parlamentul aprobă direcțiile principale ale politicii externe a statului, Guvernul sau Președintele Republicii nu trebuie să aibă politici externe proprii, i.e. ale Guvernului sau ale Președintelui țării, care să difere de cele aprobate pentru statul Republica Moldova de Parlament, organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova. Prin realizarea acestui imperativ, autoritățile statului au posibilitatea să-și mențină credibilitatea în fața partenerilor externi, să crească capacitatea realizării anumitor scopuri în domeniul politicii externe și să evite situațiile de conflict sau blocaj instituțional.

37. Curtea reține că, în domeniul încheierii tratatelor internaționale, Constituția nu-i permite Președintelui Republicii să nu țină cont de voința Parlamentului sau de competențele Guvernului. Dimpotrivă, practic întregul proces de încheiere a tratatelor internaționale urmează a fi coordonat cu Comisia de politică externă şi integrare europeană a Parlamentului, cu Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene și, parțial, cu Ministerul Justiției [a se vedea articolele 7 alineatele (2) și (3), 8 alin. (2), 81 alineatele (1) și (2), 14 alin. (1), 17 și 18 din Legea nr. 595 din 24 septembrie 1999 privind tratatele internaționale]. În fine, atribuția de a ratifica tratatele internaționale încheiate de Republica Moldova aparține Parlamentului [articolele 66 lit. g) și 86 alin. (1) din Constituție].

38. Cu privire la competențele Președintelui Republicii în domeniul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova, Curtea observă că acreditarea, rechemarea reprezentanților diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice nu pot fi exercitate în mod autonom. Constituția stabilește că Președintele țării poate efectua aceste acțiuni doar la propunerea Guvernului, având în vedere faptul că Guvernul este cel care asigură realizarea politicii externe a statului, conform articolului 96 din Legea Supremă. Mai mult, Legea nr. 761 din 27 decembrie 2001 cu privire la serviciul diplomatic prevede, la articolul 10 alin. (6), că la această procedură participă Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene și Comisia de politică externă şi integrare europeană a Parlamentului. În plus, Curtea reține că, în conformitate cu prevederile articolului 94 alin. (2) din Constituție, decretele emise de Preşedintele Republicii în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 86 alineatul (2) se contrasemnează de către Primul-ministru. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că contrasemnarea este o garanție că șeful statului nu își depășește competențele atribuite prin Constituție și lege. Prin contrasemnarea decretelor Preşedintelui Republicii de către Primul-ministru, ca o condiţie esenţială a validităţii lor, se înţelege că Guvernul îşi asumă responsabilitatea politică faţă de Parlament, iar Primul-ministru îşi asumă responsabilitatea juridică pentru executarea acestora (HCC nr. 14 din 18 martie 1999, punctul 1 din dispozitiv).

39. Cu privire la competențele Președintelui Republicii în domeniul misiunilor diplomatice străine, Curtea observă că acestea se limitează la primirea scrisorilor de acreditare şi de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova. Responsabilitatea de bază în acest domeniu, conform articolului 10 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961, îi revine Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene.

40. Astfel, Curtea reține că, având în vedere atribuțiile constituționale ale Parlamentului, Președintelui Republicii și Guvernului în domeniul politicii externe, pentru buna funcționare a statului de drept este nevoie de o colaborare între aceste autorități în spiritul respectării principiului separației puterilor în stat și a loialității constituționale (a se vedea HCC nr. 7 din 18 mai 2013, § 49; HCC nr. 33 din 10 octombrie 2013, § 50; HCC nr. 30 din 8 decembrie 2015, § 43; DCC nr. 3 din 17 februarie 2014, § 30).

41. Prin urmare, având în vedere claritatea prevederilor constituţionale care reglementează competențele Președintelui Republicii în domeniul politicii externe, Curtea reţine că acest capăt al sesizării este inadmisibil.

III. Cu privire la faptul dacă Constituția permite Președintelui Republicii să înlocuiască Guvernul în competențele sale de realizare a politicii externe?

42. Autorii sesizării menționează că în ultima perioadă Președintele Republicii a devenit un actor activ în exercitarea politicii externe a statului, începând cu stabilirea direcțiilor de dezvoltare a politicii externe, exercitarea controlului executării tratatelor internaționale și politicilor externe și terminând cu substituirea Guvernului în relațiile externe. În acest sens, autorii sesizării se întreabă care sunt limitele atribuțiilor Președintelui țării în domeniul politicii externe.

43. În opinia Parlamentului se menționează că Președintele Republicii face parte din puterea executivă. Șeful statului nu deține împuterniciri de a înlocui Guvernul sau Parlamentul, așa cum nici Guvernul sau Parlamentul nu poate înlocui Președintele. Conform articolelor 77-95 și articolelor 96-1062 din Constituție, fiecare autoritate publică din cadrul puterii executive deține o poziție distinctă, însă Constituția plasează șeful statului la un nivel superior. Implicarea Președintelui țării în problemele politicii externe reprezintă o dimensiune specifică a activității șefului de stat, aceasta fiind realizată pentru a reprezenta statul. Prerogativele în domeniul politicii externe sunt exercitate în mod discreționar de șeful statului, necesitând la caz și implicarea altor autorități.

44. În opinia prezentată de Președintele Republicii se menționează că în domeniul politicii externe șeful statului colaborează cu Guvernul. În acest sens, nu există subordonare.

45. În opinia prezentată de Institutul de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice se menționează că Președintele țării nu poate înlocui Guvernul și Prim-ministrul în exercitarea atribuțiilor statului din domeniul politicii externe. În acest sens, Institutul face trimitere la Hotărârea Curții Constituționale nr. 17 din 12 iulie 2010, în care Curtea a reținut că normele constituţionale din articolul 86 nu învestesc Preşedintele Republicii Moldova, stat cu regim parlamentar, cu atribuţia de a emite acte juridice în alte domenii ale politicii externe, acestea fiind de competenţa organului reprezentativ suprem, care, potrivit articolului 66 din Constituţie, aprobă prin legi, hotărâri şi moţiuni direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului (a se vedea § 10 din Hotărârea citată).

46. A treia întrebare a autorilor sesizării vizează posibilitatea Președintelui Republicii de a substitui Guvernul în domeniul realizării politicii externe.

47. Curtea reține că la §§ 32-39 supra ea a menționat că, în conformitate cu prevederile constituționale, în domeniul politicii externe Guvernul este responsabil de asigurarea realizării politicii externe a statului, iar Președintele Republicii deține competențe strict determinate în domeniul tratatelor internaționale, în domeniul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova și în domeniul misiunilor diplomatice străine. Așadar, Constituția delimitează clar competențele acestor autorități în domeniul politicii externe.

48. În acest context, Curtea consideră necesar să reamintească că principiul separației și colaborării puterilor presupune o organizare şi funcționare a instituțiilor statului de drept într-un sistem de guvernare democratic, care, pe de o parte, asigură exercitarea prerogativelor de către fiecare putere fără uzurparea atribuțiilor celorlalte puteri, iar pe de altă parte, capacitatea de a stopa abuzul altor puteri, asigurând echilibrul instituțional (a se vedea HCC nr. 7 din 16 aprilie 2015, § 40; HCC nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 52).

49. Prin urmare, având în vedere faptul că dispozițiile constituționale care reglementează atribuțiile Președintelui Republicii în domeniul politicii externe sunt clare, nefiind necesară o interpretare suplimentară, Curtea reţine că acest capăt al sesizării este inadmisibil.

IV. Cu privire la faptul dacă Constituția permite Președintelui Republicii să nu țină cont de prevederile constituționale și legale care reglementează domeniul politicii externe

50. Având în vedere întrebările precedente, autorii sesizării se întreabă dacă Constituția îi permite Președintelui Republicii să nu țină cont de prevederile constituționale și legale care reglementează domeniul politicii externe.

51. În opinia prezentată de Parlament se menționează că este certă obligația șefului statului de a-și exercita atribuțiile sale în conformitate cu prevederile constituționale și legale care reglementează domeniul politicii externe.

52. În opinia prezentată de Institutul pentru Cercetări Juridice, Politice și Sociologice se menționează că Președintele Republicii este obligat să țină cont de prevederile constituționale și legale care reglementează domeniul politicii externe.

53. A patra întrebare a autorilor sesizării vizează posibilitatea Președintelui țării de a ignora prevederile constituționale și legale care reglementează domeniul politicii externe.

54. Curtea reține că obligația Președintelui Republicii de a respecta Constituția și legile rezultă, în primul rând, din articolul 1 alin. (3) din Constituție, care stabilește că Republica Moldova este un stat de drept. În al doilea rând, această obligație rezultă din jurământul depus de Președintele Republicii la învestirea în funcție, prin care Președintele jură, inter alia, să respecte Constituția şi legile țării [articolul 79 alin. (2) din Constituție]. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că statul de drept presupune că organizarea socială și de stat se bazează pe normele și pe principiile fundamentale ale dreptului. O trăsătură esențială a statului de drept este subordonarea rigidă a tuturor, inclusiv a instituțiilor statale, normelor clare, previzibile și prestabilite ale dreptului (a se vedea HCC nr. 7 din 24 mai 2012, § 31; HCC nr. 22 din 16 iulie 2015, § 51; HCC nr. 24 din 27 iulie 2017, § 78; HCC nr. 12 din 7 mai 2020, § 45).

55. Obligația respectării Constituției și a legilor, în acest caz, rezultă și din articolul 6 din Constituție, care proclamă separația și colaborarea puterilor în stat. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că echilibrul celor trei componente ale puterii de stat rezultă din interdicția constituțională impusă acestora de a nu concura între ele. Interdicția în discuție rezultă din cerința de colaborare, prevăzută de articolul 6 din Constituție. Menținerea echilibrului puterilor în stat constituie o cerință inerentă pentru evitarea subordonării unei componente a puterii de către alta (HCC nr. 24 din 10 septembrie 2013, § 41).

56. Astfel, având în vedere claritatea prevederilor constituționale, Curtea reține că acest capăt al sesizării este inadmisibil.

57. Prin urmare, în baza celor menționate supra, Curtea constată că sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate nu întrunește condițiile de admisibilitate și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond. 

Din aceste motive, în baza articolului 26 alin. (1) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și a articolelor 61 alin. (3) și 64 din Codul jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională 

DECIDE: 

1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind interpretarea prevederilor articolelor 2, 6, 77, 86, 96 și 101 din Constituție, depusă de dl Andrian Candu, dl Serghei Sîrbu, dl Vladimir Cebotari, dl Corneliu Padnevici, dna Eleonora Graur, dl Grigore Repeșciuc și dl Gheorghe Brașovschi, deputați în Parlamentul Republicii Moldova. 

2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Președinte                                         Domnica MANOLE 

Chișinău, ­­6 august 2020
DCC nr. 96
Dosarul nr. 31b/2020

 

Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 6567100  //   Vizitatori ieri: 3106  //   azi: 491  //   Online: 57
Acces rapid