print
Atragerea la răspundere penală în lipsa prevederilor legale - neconstituțională (Sesizarea 37g/2016)
22.07.2016
8699 Accesări

La 22 iulie 2016, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 125 lit. b) din Codul penal, articolelor 7 alin. (7), 39 pct. 5) 313 alin. (6) din Codul de procedură penală și a unor prevederi ale  articolele 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție  (Sesizarea 37g/2016).

 

 Circumstanţele cauzei

 La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate ridicată de avocatul Igor Chiriac  în dosarul penal nr.21r-170/16, aflat pe rolul Curții de Apel Chișinău.

Autorul excepției de neconstituționalitate a solicitat exercitarea controlului constituționalității unor prevederi din Codul penal, Codul de procedură penală și Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție, după cum urmează:

1)    Prevederile contestate din Codul penal:

-       articolul 125 lit. b) potrivit căruia prin desfășurarea ilegală a activității de întreprinzător urmează a se înțelege și „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”.

 

2)    Prevederile contestate din Codul de procedură penală:

-       articolul 7 alin.(7) potrivit căruia „Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.”;

-       articolul 39 pct.5) potrivit căruia Curtea Supremă de Justiție „adoptă hotărâri explicative în chestiunile de practică judiciară a aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesual penale”;

-       prevederile articolului 313 alin. (6) în partea în care încheierile judecătorului de instrucție sunt irevocabile și nu pot fi contestate. 

 

3)    Prevederile contestate din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție:

-       articolul 2 lit. d) potrivit căruia Curtea Supremă de Justiție „dă explicaţii din oficiu în chestiunile de practică judiciară ce nu ţin de interpretarea legilor şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători”;

-       articolul 16 lit. c) în partea în care Curtea Supremă de Justiție adoptă hotărâri cu caracter explicativ.

 

Autorul excepției de neconstituționalitate a pretins că prevederile contestate sunt contrare articolelor 1 alin. (3), 4, 6, 8 alin.(1), 20, 21, 22, 23 alin.(2), 26, 54, 66 lit. c), 116 alin.(1) și 119 din Constituţie.

Sesizarea a fost examinată de către Curtea Constituţională, în următoarea componenţă:

 

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte, 

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dl Victor POPA,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători 

 

Concluziile Curţii

Audiind argumentele părţilor și examinând materialele dosarului, Curtea a constatat că obiectul excepției de neconstituționalitate vizează în esență 3 chestiuni:

(1) atragerea la răspundere penală pentru desfăşurarea activității de întreprinzător fără licență;

(2) forța juridică a hotărârilor explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție;

(3) caracterul irevocabil al unor încheieri ale judecătorului de instrucție.

 

1) Cu privire la atragerea la răspundere penală pentru desfăşurarea activității de întreprinzător fără licență

Curtea a observat că practicarea ilegală a activității de întreprinzător, care face obiectul prezentei cauze, este pasibilă atât de răspundere penală, cât și contravențională.

Astfel, articolul 241 Codul penal incriminează practicarea ilegală a activității de întreprinzător. Faptele care constituie practicare ilegală a activității de întreprinzător, susceptibile de răspundere penală, sunt definite în art. 125 din Partea generală a Codului Penal. Astfel, potrivit prevederilor Codului penal, constituie infracțiune, inter alia,  „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”.

În același timp, articolul 263 alin. (4) din Codul contravenţional sancționează „desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără licenţă”. Totodată, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi stabilește că pentru desfăşurarea activităţii fără licenţă sau a activităţilor interzise pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a celor permise în mod exclusiv întreprinderilor de stat, organele fiscale, Camera de Licenţiere sau alt organ abilitat cu atribuţia de eliberare a licenţei aplică amendă în mărimea venitului brut din realizarea obţinută în urma activităţilor menţionate.

Curtea a reținut că, în speță, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul unui dosar privind săvârșirea infracţiunii prevăzute de art. 241 alin. (1) din Codul penal. La baza pornirii urmăririi penale a stat însă bănuiala privind importul și comercializarea de către o companie a fertilizanţilor fără a deține licență în acest sens.

În acest context, Curtea a reținut că dispoziția art. 125 lit b) din Codul penal, și anume „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”, este distinctă de „desfășurarea unei activități fără licență”. Or, în această din urmă situație, activitatea nu face parte din categoria genurilor interzise de lege, ci este una permisă, care însă urmează a fi desfășurată în condițiile legii. De asemenea, Curtea a observat că desfășurarea unei activități în lipsa licenței nu se regăsește nici în celelalte dispoziții ale art. 125 din Codul penal, ci doar în Codul contravențional.

Astfel, Curtea nu a putut accepta argumentul autorului excepției, potrivit căruia urmărirea penală în speță pentru o faptă sancționată contravențional a fost generată de neclaritatea normei penale.

Curtea a reținut că dispoziția cuprinsă la art. 125 lit. b) din Codul penal nu conține lista „genurilor de activitate interzise de legislaţie”, fiind una de blanchetă. Astfel, genurile de activitate interzise sunt precizate de alte acte normative.

În acest context, Curtea a reamintit că în jurisprudența sa anterioară a statuat, fără a contesta principiul codificării legii penale, că recurgerea la dispoziţiile de blanchetă în Codul penal nu este contrară Constituției, ea având menirea de a asigura stabilitatea legii penale, astfel încât conținutul acesteia să nu fie afectat de frecventele modificări ale legislației, precum și de a asigura legătura sistemică dintre legea penală și alte acte normative aplicabile.

Prin urmare, dispoziția cuprinsă la art. 125 lit. b) din Codul penal nu este una neclară. Dimpotrivă, din redacția acestui articol și a articolului 263 din Codul contravențional rezultă cu claritate că desfășurarea activității de întreprinzător fără licență nu este pasibilă decât de sancțiune contravențională, și nu penală.

În lumina celor expuse, Curtea a constatat că în speță problema abordată derivă din interpretarea și aplicarea eronată a legii, și nu din neclaritatea acesteia.

În această ordine de idei, Curtea a reamintit că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi ale statului de drept îl constituie principiul legalităţii. În acest sens, Curtea a subliniat că, în conformitate cu principiul interzicerii interpretării extensive a legii penale, analogia nu este niciodată permisă în dreptul penal în detrimentul inculpatului. Dimpotrivă, în domeniul penal, legea este de strictă interpretare. În acest context, însăși Constituția, în articolul 22 garantează că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos.

În consecință, Curtea a conchis că articolul 125 litera b) din Codul Penal este constituțional, în măsura în care, în redacţia actuală, nu este interpretat ca incriminând fapta desfăşurării activităţii de întreprinzător fără licenţă.

2) Cu privire la forța juridică a hotărârilor explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție

Curtea a reținut că, în conformitate cu articolul 116 din Constituție, judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili potrivit legii.

Independenţa judiciară înseamnă nu numai independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său faţă de celelalte puteri ale statului, dar priveşte şi aspectul „intern”.

Fiecare judecător, indiferent care este poziţia sa în sistem, exercită aceeaşi autoritate de judecată. Prin urmare, în soluţionarea unei cauze, acesta trebuie să fie independent şi faţă de ceilalţi judecători, şi de preşedintele de instanţă sau de celelalte instanţe (cum sunt, de pildă, instanţele de apel sau celelalte instanţe superioare).

Curtea a reamintit că, în Hotărârea nr.2 din 9 februarie 2016, a statuat că:

„97. Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale de organizare şi realizare a justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. […]

98. […] Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă, inclusiv din partea instanţei ierarhic superioare.”

Potrivit articolului 114 din Constituție, „justiția se înfăptuiește în numele legii". Prin urmare, judecătorii se supun numai legii. Acest principiu îi protejează pe judecători în primul rând de influenţe externe nepotrivite. În acelaşi timp, principiul este aplicabil şi în interiorul puterii judecătoreşti. Organizarea ierarhică a justiţiei, în sensul unei subordonări a judecătorilor faţă de preşedinţii de instanţe sau faţă de instanţele superioare în procesul de soluţionare a cauzelor, ar fi o încălcare evidentă a acestui principiu.

Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Este axiomatic faptul că în soluţionarea unei cauze, un judecător nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile nici unui terţ din interiorul sau din exteriorul sistemului judiciar.

Aceasta nu exclude obligaţia unui judecător de la o jurisdicţie de grad inferior de a respecta o hotărâre anterioară a unei instanţe de grad superior în ceea ce priveşte interpretarea legii incidente în cauza ulterioară (precedentul judiciar/practica judiciară).

Într-un sistem care are la bază independenţa judiciară, instanţele superioare asigură coerenţa jurisprudenţei pe întreg teritoriul ţării prin hotărârile pronunţate de acestea în cauze individuale. Instanţele inferioare, fără a fi ţinute în mod formal să respecte precedentele judiciare în ţările cu sistem de drept continental, spre deosebire de situaţia din ţările cu sistem common-law, tind să se conformeze la principiile enunţate în cuprinsul deciziilor instanţelor superioare pentru a evita ca hotărârile lor să fie anulate în căile de atac. Mai mult, norme procedurale speciale pot asigura coerenţa dintre diferitele nivele ale sistemului de instanţe.

Dimpotrivă, un sistem în care este acordată Curţii Supreme posibilitatea de a adresa instanţelor de rang inferior „recomandări/explicaţii” în probleme de aplicare a legislaţiei nu este de natură să favorizeze apariţia unei puteri judecătoreşti cu adevărat independente. Mai mult, aceasta implică riscul ca judecătorii să se comporte ca funcţionarii publici, care primesc ordine de la superiorii lor.

Adoptarea de către instanţa supremă sau alte instanţe superioare a unor ghiduri de practică obligatorii pentru jurisdicţiile inferioare, situaţia întâlnită în câteva ţări post-sovietice, ridică probleme în această privinţă, fapt reţinut şi de Comisia de la Veneţia în rapoartele sale.

Astfel, asemenea „recomandări/explicaţii” în mod individual nu pot sta la baza unei hotărâri judecătorești, care urmează a fi întemeiată exclusiv pe prevederile legale. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor.

De asemenea, o hotărâre judecătorească nu poate fi casată doar din considerentul că aceasta este contrară practicii stabilite de Curtea Supremă de Justiție. În acest sens, Curtea Europeană în jurisprudența sa a statuat că nu există un drept la o jurisprudență constantă, astfel încât schimbarea jurisprudenței impusă de o abordare dinamică și progresivă este admisibilă și nu încalcă principiul securității juridice (CtEDO, Unedic c. Franței, 2008, para. 74; Legrand c. Franței, 2011), dacă sunt întrunite două condiții: (1) noua abordare să fie consecventă la nivelul acelei jurisdicții și (2) instanța care a decis schimbarea interpretării să motiveze detaliat considerentele pentru care a decis astfel (Atanasovski c. Macedoniei, 2010, para. 38).

Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 7 alineatul (7) și 39 punctul 5) din Codul de procedură penală şi articolului 2 litera d) și sintagmei „și adoptă hotărâri cu caracter explicativ” de la articolul 16 litera c) ale Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiție, care stabilesc competența Curții Supreme de Justiție de a adopta hotărâri explicative, a fost ridicată de avocat în partea ce ține de imposibilitatea contestării la judecătorul de instrucție a ordonanței de pornire a urmăririi penale.

În acest context, Curtea a reținut că actele care pot fi contestate la judecătorul de instrucție sunt prevăzute expres de lege. În speță, hotărârea explicativă a plenului Curții Supreme de Justiție, invocată de autorul excepției, reia prevederile legale. Astfel, în speță, respingerea contestației autorului excepției a avut ca temei prevederile legii, și nu cele ale hotărârii explicative ale Curții Supreme de Justiție.

Prin urmare, normele contestate nu au relevanţă în litigiul principal aflat pe rolul Curţii de Apel şi această pretenţie nu corespunde cerinţelor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, care este admisibilă doar în cazul în care actul normativ este aplicat sau urmează a fi aplicat în cauza concretă pe care o examinează.

Curtea a considerat că această pretenţie este inadmisibilă, deoarece vizează o abordare in abstracto a problemelor de compatibilitate a unei norme din legea organică cu Legea Supremă, care nu are legătură cu fondul litigiului principal, fiind o actio popularis, care este inoperabilă în cadrul rezolvării cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate, spre deosebire de controlul ordinar al constituţionalităţii normelor.

Pentru aceste considerente, procesul pentru controlul constituţionalităţii articolelor 7 alineatul (7) și 39 punctul 5) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003 şi articolului 2 litera d) și sintagmei  „și adoptă hotărâri cu caracter explicativ” de la articolul 16 litera c) ale Legii nr. 789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiție în cadrul prezentei excepţii de neconstituţionalitate urmează a fi sistat.

3) Cu referire la caracterul irevocabil al unor încheieri ale judecătorului de instrucție

Curtea a constatat că potrivit articolului 313 din Codul de procedură penală, plângerile împotriva acțiunilor și actelor ilegale ale organului de urmărire penală pot fi înaintate judecătorului de instrucție. Alineatul (6) al art. 313 stabilește că „Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă, cu excepţia încheierilor privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale, care pot fi atacate cu recurs la curtea de apel în termen de 15 zile de la data pronunţării”.

Curtea a reţinut că prin Hotărârea nr. 26 din 23 octombrie 2007 a supus controlului constituţionalităţii art. 313 alin. (6) care prevedea că: „Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă.”

Prin această Hotărâre Curtea a recunoscut constituţional art. 313 alin. (6) din Codul de procedură penală şi a menţionat că „acţiunile, inacţiunile şi erorile comise la etapa urmăririi penale sunt pasibile de atac în cadrul examinării cauzei în fond, iar după pronunţarea sentinţei persoanele dispun de dreptul de a face apel şi recurs în instanţele superioare”.

Totodată, Curtea a reţinut că „acţiunile de la etapa urmăririi penale şi cele de la etapa judiciară sunt părţi componente ale unui proces inseparabil, care se încheie cu actul justiţiei – pronunţarea sentinţei. Or, fiecare act de la orice etapă a procesului poate fi luat în considerare sau poate fi lovit de nulitate şi astfel poate influenţa, în sens pozitiv sau în sens negativ, produsul final – condamnarea sau achitarea persoanei. Finalizarea acestui proces deschide posibilitatea utilizării dublului grad de jurisdicţie, sentinţa fiind pasibilă de atac cu apel şi recurs, în condiţiile legii”.

Curtea a menţionat că deşi prin Legea nr. 46 din 27 martie 2014 legiuitorul a inclus unele excepţii la art. 313 alin. (6) din Codul de procedură penală, stabilind anumite situaţii în care încheierea judecătorului de instrucţie poate fi supusă recursului, această completare nu este în măsură să determine Curtea la o nouă examinare a normei. Or, autorul excepţiei a invocat pretinsa neconstituţionalitate în partea în care încheierile judecătorului de instrucţie sunt irevocabile şi nu pot fi supuse nici unei căi de atac, parte în care Curtea s-a pronunțat prin Hotărârea menţionată supra. Prin urmare, în această parte, sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece este repetitivă.

 

Hotărârea Curţii

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a admis parțial excepţia de neconstituţionalitate ridicată de avocatul Igor Chiriac în dosarul nr.21r-170/16, pendinte la Curtea de Apel Chișinău.

- a recunoscut constituțional articolul 125 litera b) din Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care, în redacţia actuală, nu este interpretat ca incriminând fapta desfăşurării activităţii de întreprinzător fără licenţă.

- a declarat inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate în partea referitoare la controlul constituţionalităţii articolului 313 alin. (6) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003.

- a sistat controlul constituţionalităţii articolelor 7 alineatul (7) și 39 punctul 5) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003 şi articolului 2 litera d) și sintagmei  „și adoptă hotărâri cu caracter explicativ” de la articolul 16 litera c) ale Legii nr. 789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiție.

Hotărârea Curţii Constituţionale este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

 

Acest comunicat de presă este disponibil și în limba engleză

Tel +373 22 25-37-08
Fax +373 22 25-37-46
Copyright © 2019 Curtea Constituţională a Republicii Moldova. Toate drepturile rezervate.