Prima   |  Media   |  Publicaţii | Curtea Constituțională, revizuită?
21.10
2014

Curtea Constituțională, revizuită?

   

Curtea Constituțională, revizuită?


prof. univ. dr. Mircea Criste - Universitatea de Vest Timișoara

ABSTRACT

The study deals with the directions of the very probable, and at the same time, the possible review of the Constitutional Court. The starting point in this analysis is to identify the Romanian specific in the control of constitutionality of the period before and after the Revolution of December 1989, compared to models offered by other member countries of the European Union. The review of criticisms that have been made to the Constitutional Court and the solution chosen by the Constituent Assembly of 1991 will lead in the final part of the study to the drafting of the possible solutions to be considered by the future constitutional review to make the constitutional justice in Romania more legitimate and more effective.

Key words: control of constitutionality, judicial review, jurisdiction of the Constitutional Court, constitutional justice in Europe

 

Curtea Constituțională română a fost o instituție contestată și criticată încă înainte de nașterea ei. Este suficient să ne aducem aminte de lungile și aprinsele dispute din Constituanta din 1991, care au opus partizanii revenirii la sistemul de justiție constituțională promovat de Constituția din 1923, susținătorilor modelului kelsenian.

Frageda și fragila existență a Curții nu a fost de natură a-i consolida poziția în sistemul constituțional român, criticile însoțind-o, cu unele variații, pe tot acest parcurs. Revizuirea din 2003 nu a reușit să înlăture atacurile la adresa instanței constituționale române, dimpotrivă, putem observa că unele dintre modificările aduse le-au amplificat chiar.

Discursul politic de după alegerile de la sfârșitul lui 2012 duce fără echivoc la concluzia că una dintre modificările serioase ce vor fi aduse prin anunțata revizuire va privi Curtea Constituțională, atât în partea ei structurală, cât și funcțională. Este acesta un motiv suficient pentru a ne apleca atenția asupra acestei instituții fundamentale a statului de drept și să încercăm o analiză cât se poate de detașată a ceea ce este și a ceea ce ar trebui să fie justiția constituțională în România.

Analiza noastră va avea ca punct de plecare identificarea specificului românesc în materie de control de constituționalitate (I) din perioada ante (A) și post revoluționară (B), raportat la modelele oferite de celelalte țări membre ale Uniunii Europene (II). Trecerea în revistă a criticilor ce au fost aduse Curții Constituționale și soluției alese de Constituanta din 1991 (III) ne va permite ca în partea finală (IV) să abordăm soluțiile posibile a fi luate în considerare de viitoarea revizuire constituțională (A și B), cu accent pe direcțiile de reformare a Curții Constituționale (C).

I. Experiența românească în materia controlului de constituționalitate

A. Controlul de constituționalitate înainte de Decembrie 1989. Deși este un aspect prea puțin pus în evidență, România constituie un caz deosebit de dens pentru studiul justiției constituționale, deoarece a cunoscut toate modelele de control: politic şi jurisdicţional, american şi european.

Dacă sub principele Cuza putem găsi un timid control politic de constituţionalitate asemănător celui din Franța lui Napoleon al III-lea, în perioada regimului comunist, controlul politic de constituţionalitate a atins momentul său de vârf în România. Constituţia din 1965 a atribuit legislativului un control atât a priori, cât şi a posteriori al constituţionalității legilor, realizat prin intermediul unei comisii parlamentare.

Adoptarea de către România a modelului american de control difuz al constituționalității legilor, prezintă o dublă simetrie. Pe de o parte, s-a manifestat la începutul şi la sfârşitul secolului trecut, pe de altă a fost afirmat într-un moment al renaşterii naționale: în 1918 are loc Marea Unire, iar sfârşitul anului 1989 marchează ruperea României de comunismul totalitar. Implicarea judecătorului român în exercitarea unui control de constituţionalitate s-a făcut relativ devreme, deşi cu greutate şi timiditate, pe măsură ce statutul său s-a consolidat, culminând cu decizia Curții de Casaţie din 1912, pronunțată în așa-numitul proces al Societății Tramvaielor, care, ca și în cazul cunoscutei decizii a Curții Supreme americane Marbury v. Madison, a fost un proces cu vădită tentă politică.

Odată ce şi-a proclamat dreptul de a cenzura legislativul, puterea judecătorească nu a mai vrut să-l cedeze. În decembrie 1912 deja, secţia a doua a Curţii de Apel Bucureşti decidea că este chemarea justiţiei de a da legii în aplicarea ei un sens constituţional, atunci când este evident că textul legii este contrar Constituţiei. Şi tribunalele din provinciile române Basarabia şi Bucovina, după Marea Unire din 1918, au inclus foarte repede în practica lor controlul de constituţionalitate.

Chiar dacă naşterea controlului de constituţionalitate în România a avut loc la iniţiativa puterii judecătoreşti, reacţia legislativului a intervenit destul de repede pentru a dicta cadrul în care judecătorul poate acţiona asupra legiuitorului.

Soluţia aleasă de Constituanta din 1923 a fost aceea a unui control declanşat doar cu ocazia unui proces, cu efecte inter partes litigantes, fără a se recunoaşte oricărei persoane un drept de sesizare pe calea unei acţiuni directe. Competenţa însă, revenea doar Secţiunilor Unite ale Curţii de Casaţie şi nu oricărei instanţe, pentru a se păstra o jurisprudenţă uniformă, în condiţiile în care România nu cunoştea şi nu cunoaşte aplicarea precedentului judiciar.

Modelul acesta, deşi pare unul de tip american, este unul care răspunde aceloraşi preocupări exprimate de Kelsen şi de constituţionaliştii europeni: de a nu lăsa pe mâna oricărui judecător, de la orice nivel, puterea de a cenzura legiuitorul şi de a nu crea o practică neunitară şi, deci, ineficientă.

Confirmarea în 1923 a controlului de constituţionalitate s-a făcut cu cel mai mare respect al principiului separării puterilor în stat. Curtea de Casaţie avea dreptul de a refuza aplicarea unei legi care era contrară dispoziţiilor constituţionale, dar ea trebuia să se abţină de la orice amestec în competenţele puterii legislative. Rolul puterii judecătoreşti, potrivit afirmaţiei profesorului Negulescu, este acela de protector al drepturilor cetăţenilor, fără a căuta să comande celorlalte două puteri şi fără să se amestece în dezbaterile politice.

Recursul special de neconstituţionalitate era exercitat fie odată procesul terminat, fie când acesta era încă în curs, cu condiţia ca cealaltă parte să fi consimţit la suspendarea litigiului. Ca regulă generală, chestiunea de neconstituţionalitate nu era adusă imediat în faţa Curţii de Casaţie, ci procesul îşi continua cursul trecând prin toate căile de atac. Raţiunea acestei soluţii se explică prin teama ca procesul să fie întrerupt şi tergiversat prin voinţa unei singure părţi. În schimb, examinarea chestiunii de neconstituţionalitate fiind amânată până la sfârşitul procesului, era posibil ca această examinare să nu mai fie necesară deoarece, fie instanţa şi-a fundamentat hotărârea pe alte considerente de drept decât dispoziţiile legii contestate, fie hotărârea dădea câştig de cauză părţii care a ridicat excepţia.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost privită de Curtea de Casaţie ca o ultimă soluţie în protejarea unui drept fundamental, condiţionând examinarea chestiunii de neconstituţionalitate de interesul pe care recurentul trebuia să-l justifice.

B. Controlul de constituționalitate după Decembrie 1989. După căderea regimului comunist în decembrie 1989, deşi Constituţia din 1965 nu a fost abrogată în mod expres, ea nu se mai aplica în fapt. Organizarea politică era reglementată de Decretul-Lege nr. 92/1990, în care nu găsim nici un text care să reglementeze un control de constituţionalitate. Totuşi, Plenul fostei Curţii Supreme de Justiţie, sesizat la sfârşitul anului 1990 să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea unui decret din 1950, şi-a atribuit această competenţă pe cale pretoriană. Temeiul acestei acțiuni a Curții Supreme a fost găsit în principiul separaţiei puterilor care conferă instanţelor judecătoreşti puterea şi datoria de a controla constituţionalitatea legilor invocate în faţa lor şi de a refuza aplicarea acelora care sunt contrare Constituţiei și în competenţa care revine instanţelor judecătoreşti de a interpreta legile. Obligate să aplice atât legile ordinare, cât şi dispoziţiile constituţionale, instanţele judecătoreşti care s-ar găsi în faţa unui conflict între o lege şi Constituţie trebuie să înlăture aplicabilitatea legii ordinare. Instanţa supremă a mai subliniat faptul că efectele unei asemenea decizii nu pot opera decât inter partes.

După ce a afirmat dreptul puterii judecătoreşti  de a controla actele legislativului,

Curtea a ajuns la soluţia adoptată de Constituţia din 1923, adică a unei competenţe rezervate doar Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Argumentul a fost găsit în poziţia pe care o ocupă în sistemul organelor judecătoreşti, în importanţa pe care o are acest organ al puterii judecătoreşti în realizarea ordinii de drept şi în necesitatea asigurării unei aplicări unitare a legilor.

În ceea ce priveşte sesizarea Curţii în vederea exercitării unui control de constituţionalitate, cu excepţia unui singur judecător, Plenul Curţii a decis că acest drept revine doar procurorului general, titular în acel moment al recursului extraordinar. În cele din urmă răspunsul său a fost un da pentru dreptul Curţii de a controla constituţionalitatea legilor şi un însă pentru dreptul cetăţenilor de a sesiza Curtea Supremă.

Activismului judecătorului ordinar în contestarea competenței exclusive a Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate cunoaște în prezent un reviriment, manifestat într-un mod implicit prin refuzul aplicării unor norme de lege chiar în concurență și contra practicii Curții Constituționale. Temeiul acestui demers îl reprezintă dispozițiile art. 20 din Constituție, preeminența dreptului Uniunii Europene, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții de la Strasburg. Resurecția controlului de constituționalitate à l'américaine pare a se produce în România prin invocarea controlului de convenționalitate.

În momentul în care regimul comunist se prăbuşea, antrenând în căderea sa şi mecanismele pe care s-a sprijinit, problema controlului judecătorului asupra legislativului a devenit una din temele majore pe care Constituanta din 1991 şi le-a propus să le rezolve, iar un control al legilor inspirat din modelele occidentale era considerat drept o garanţie a democraţiei şi, pentru acest motiv, el se impunea de la sine.

Parlamentarii au fost aproape cu toţii de acord că un control de constituţionalitate poate constitui un mijloc foarte eficient pentru a împiedica un legislativ să devină abuziv.

Chestiunea imitaţiei a reapărut în cadrul dezbaterilor asupra sistemului de control care ar trebui introdus. Alegerea era între revenirea la soluţia promovată de Constituţia din 1923, cu alte cuvinte de a se păstra tradiţia, şi punerea în practică a unui control copiat după modelul occidental, atribuit fie tuturor instanţelor, fie unui organ special.

Paradoxul a fost că în România erau posibile ambele modele. Pentru sistemul difuz de control pleda faptul că justiţia română este organizată într-un singur ordin jurisdicţional, având în vârf o singură instanţă supremă, ceea ce ar fi garantat o jurisprudenţă unitară. În plus, România încercase deja acest tip de control la începutul secolului trecut.

Pentru controlul concentrat exercitat de un organ special erau luaţi în considerare mai mulţi factori, atât subiectivi cât şi obiectivi. După o perioadă de aproape 50 de ani în care au fost supuşi unui sever control politic, exista îndoiala că judecătorii români vor fi apți să respingă atât influenţele ce ar fi venit din partea Puterii, cât şi tentaţiile reglării de conturi cu aceasta.

Comisia însărcinată cu redactarea proiectului constituţional a reglementat în titlul IV al anteproiectului constituțional, publicat sub numele de Teze, un organ abilitat să exercite doar un control a priori al legilor, copie aproape perfectă a Consiliului Constituţional francez, de la care a luat chiar şi numele. Dezbaterile care au urmat în Constituanta aleasă în 1990 au dus în final la consacrarea unui control concentrat, în acelaşi timp a priori şi a posteriori, abstract şi concret.

În ceea ce priveşte compunerea Curţii, se observă influenţa franceză. Curtea este alcătuită din 9 judecători, 6 aleşi de legislativ (3 în Camera deputaţilor şi 3 în Senat) şi 3 judecători desemnaţi de Preşedintele României pentru o perioadă de 9 ani. Curtea se reînnoieşte cu o treime la fiecare 3 ani, fiecare din autorităţile amintite numind un nou judecător. Mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau reînnoit.

Judecătorii Curţii trebuie să aibe cel puţin 18 ani vechime într-o activitate juridică sau în învăţământul superior juridic, însă nu este prevăzută vreo limită de vârstă pentru a fi numit sau pentru a rămâne judecător la Curtea constituţională. Judecătorilor constituţionali români le este interzisă ocuparea oricărei alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.

Curtea este condusă de un preşedintele, ales de şi dintre judecători pentru o perioadă de 3 ani. Deşi nu a fost creată şi funcţia de vicepreşedinte, preşedintele poate desemna pe unul dintre judecători să exercite, în absenţa sa, atribuţiile sale.

În exerciţiul mandatului lor, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi nu sunt răspunzători pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea hotărîrilor. Ei nu pot fi arestaţi, nici în caz de infracţiune flagrantă, decât cu aprobarea autorităţii care i-a numit, judecarea infracţiunilor comise de aceștia fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pregătirea lucrărilor şi redactarea actelor Curţii revine magistraţilor-asistenţi, care pot fi consultați în momentul deliberării.

Atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi clasificate în atribuții predominant jurisdicţionale şi atribuții predominant politice.

În  prima  categorie  includem  controlul  anterior  exercitat  cu  privire  la  legi, Regulamentele Camerelor şi tratatele sau alte acorduri internaţionale, controlul posterior care are ca obiect legile intrate în vigoare şi ordonanţele guvernamentale, precum și controlul initiaţivelor legislative ale cetăţenilor.

În cea de a doua categorie enumerăm controlul constituționalității partidelor politice, rolul de judecător electoral în alegerile prezidențiale, avizarea suspendării și vacanței funcției de Președinte, soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, controlul respectării procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmarea rezultatului acestuia.

În redactarea anteproiectului constituţional din 1991 a existat o dispoziţie care lăsa legii organice dreptul de a completa atribuţiile Curţii Constituţionale. Aceasta a provocat o reacţie puternică din partea Constituantei, temătoare că această competenţă delegată ar putea facilita o revizuire ascunsă a Constituţiei. Se pare că timpul scurs de la adoptarea Constituţiei a făcut ca aceste rezerve să se estompeze, de vreme ce, după revizuirea din 2003, enumerarea atribuţiilor instanţei constituţionale se încheie cu recunoaşterea dreptului legiuitorului de a le completa prin legea organică a Curţii.

Sesizarea Curţii Constituţionale, în vederea unui control anterior al legilor, are ca titulari pe Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere parlamentare, Guvernul, un număr de 50 de deputaţi sau 25 de senatori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în urma revizuirii din 2003, Avocatul Poporului. Controlul Regulementelor Camerelor se face la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, iar cel al tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la cererea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

În controlul posterior, Curtea este sesizată direct de Avocatul Poporului sau de instanţa în faţa căreia chestiunea de neconstituţionalitate a fost invocată, printr-o încheiere care va cuprinde argumentele părţilor şi ale instanţei. Pentru a se descuraja încercările de tergiversare a soluționării proceselor de pe rolul instanțelor ordinare, prevederea inițială de a se suspenda judecarea cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a fost eliminată prin Legea nr. 177/2010. Sunt însă îngrijorătoare anumite implicații ale noii reglementări, cum ar fi în situația persoanei arestată preventiv şi mai apoi condamnată la închisoare în baza unei norme penale contestate pentru neconstituţionalitate. Deși au fost modificate și regulile procedurale de reformare a unei hotărâri penale, astfel ca ulterior hotărârea de condamnare să poată fi desființată, ne putem întreba ce anume poate repara consecințele privării de libertate a acelei persoane? Pe de altă parte, considerăm că judecătorul a quo are posibilitatea ca în materie civilă, în pofida modificării legislative, să suspende totuși judecata cauzei și să sesizeze imediat Curtea Constituțională în baza art. 244 pct. 1 c. proc. civ. (art. 413 alin. 1 pct.1 din noul cod de procedură civilă).

Cât  privește  examenul  constituţionalităţii  unui partid, dreptul  de sesizare este dat Guvernului şi preşedinţilor Camerelor, în urma votului majorităţii membrilor Camerei.

Judecata se face în plen, preşedinţii Camerelor şi Guvernul putând prezenta puncte de vedere scrise. În judecarea chestiunilor prejudiciale, şedinţele sunt de regulă publice.


În activitatea sa, Curtea pronunţă decizii când examinează constituţionalitatea unei norme, a unui partid politic sau soluționează un conflict juridic de natură constituțională, avize consultative în cazul propunerilor de suspendare a Preşedintelui României şi hotărâri în toate celelalte cazuri. Aceste acte se pronunţă cu majoritate de voturi, cu excepţia celor referitoare la iniţiativele de revizuire a Constituţiei, când este necesar votul a două treimi. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.


Revizuirea constituţională a mai adus o noutate. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.


Care este locul ce-i îi revine Curții Constituționale în sistemul instituțional român? Obiectul controlului de constituţionalitate este fără îndoială juridic, iar procedura folosită este una judecătorească. Peste tot unde ele există, curţile constituţionale s-au desprins din puterea judecătorească, la fel cum Atena s-a născut din creierul lui Zeus. Deşi are şi atribuţii cu caracter politic, Curtea Constituţională are ca principală competenţă interpretarea normelor în raport cu o normă superioară, Constituţia. Or, aceasta nu este decât un aspect al funcţiei puterii judecătoreşti care, privată de această competenţă asupra legislativului, poate fi caracterizată în prezent ca o putere amputată. Obiectul controlului de constituţionalitate este fără îndoială juridic, iar procedura folosită este una judecătorească. Deciziile date în controlul de constituţionalitate se bucură de autoritatea lucrului judecat şi sunt pronunţate de judecători.

Pentru aceste considerente, considerăm că din punct de vedere funcţional Curtea Constituţională ar trebui considerată ca fiind ataşată autorităţii judecătoreşti, fiind foarte asemănătoare Înaltei Curți de Casație și Justiţie. Din punct de vedere organic însă, este evident că ea este o instituţie situată în afara oricărui alt organ de stat.


II. Experiența europeană (U.E.) în materia controlului de constituționalitate


A. Control de constituționalitate à l'européenne. Justiția constituțională este o apariție relativ recentă în peisajul constituțional european, profesorul Rivero caracterizând-o ca fiind pentru dreptul public, „ceea ce westernul şi comedia muzicală erau în cinema, adică o specialitate americană". Faptul că în Europa legea a fost ridicată la rang de normă intangibilă a făcut ca receptarea controlului de constituționalitate să fie întârziată aici mult timp, ceea ce a și determinat concluzia profesorului Rivero. Începutul controlului de constituționalitate în sistemul de drept european trebuie plasat după primul război mondial, odată cu crearea Curţii Constituţionale austriece prin Constituţia din 1920, la care o contribuţie decisivă a avut-o Hans Kelsen. Anterior acestui moment, încercările în această direcție sunt destul de timide: Elveția atribuie Tribunalului Federal, prin Constituţia din 1848 revizuită în 1874, controlul constituționalității legilor cantonale, iar Norvegia promovează pe cale jurisprudențială un asemenea control începând din anul 1890.

În perioada interbelică, instanţe constituţionale sunt înfiinţate în Cehoslovacia (1920), Liechtenstein (1925), Grecia (1927), Spania (1931), dar ele nu au reușit să reziste prea mult, dată fiind și conjunctura politică a vremii.

Dintre statele ale Uniunii Europene, 17 au instituită o curte constituțională (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Franța, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria), în alte 7 state europene controlul constituționalității legilor este exercitat de puterea judecătorească (Estonia, Finlanda, Irlanda, Grecia, Cipru, Danemarca, Suedia), iar 2 state, Olanda și Regatul Unit al Marei Britanii, nu au instituit un control de constituționalitate al legilor. Să amintim în acest context că și Croația are instituit un control concentrat de constituționalitate, și asta încă de acum 50 de ani, din timpul regimului comunist iugoslav.

O situație aparte găsim în Portugalia, care are un control pe care îl putem numi mixt (Tribunal Constituțional în paralel cu un control difuz de constituționalitate) și în Grecia, unde controlul difuz de constituționalitate implementat într-un sistem cu două ordine jurisdicționale este completat cu o curte supremă specială formată din reprezentanții celor două curți supreme, cu rolul de a asigura o jurisprudență unitară. În fine, în Olanda, unde art. 120 din Constituție interzice expres controlul constituționalității legilor și a tratatelor, judecătorul poate refuza aplicarea unei legi contrare dispoziţiilor imperative ale unui tratat internaţional.

Soluția aleasă de Estonia amintește destul de bine de modelul românesc de după 1923: potrivit art. 9 din legea din 13 martie 2002 privind procedura controlului judecătoresc de constituționalitate, dacă o instanță de drept comun a refuzat aplicarea unei legi sau a unui tratat internațional ca fiind contrare Constituției, cauza este trimisă Curții Supreme care va decide în ultimă instanță.

Concluzia ce se poate trage din această rapidă enumerare este aceea că modelul kelsenian de justiție constituțională este larg răspândit în Uniunea Europeană, constituind regula în această materie.

B. Organizarea controlului legilor în Uniunea Europeană. În compunerea instanțelor de contencios constituțional din statele Uniunii care au urmat modelul kelsenian, se poate observa preocuparea de a include în componența lor, în general, juriști (Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria), uneori fiind prevăzut expres ca membrii acestor instanțe să fie magistrați (Austria, Belgia, Croația, Germania, Italia, Portugalia). Chiar şi atunci când în componenţa curţii sunt admişi şi persoane fără pregătire juridică, aceştia se alătură celor ce sunt juriști (Belgia sau Italia, în cazul particular al judecării Președintelui Republicii). Franța rămâne un caz singular, prin aceea că nici o calificare nu este cerută membrilor Consiliului Constituțional.

Numărul judecătorilor de la instanțele de contencios constituțional diferă și el, de la 7 (Letonia) la 16 judecători (Germania) și chiar 20, dacă îi avem în vedere și pe membrii supleanți de la Curtea austriacă. O situație de excepție găsim în Malta, unde controlul de constituționalitate revine unui complet de 3 judecători de la instanța supremă.

Mandatul judecătorilor variază și el, între 8 și 12 ani, sau este fără termen (Austria, Belgia și curțile supreme) şi, cu unele excepții (Cehia, Croația, Spania-dar nu în mod consecutiv) nu poate fi reînnoit. Mandatul este în general exercitat până la expirarea sa, însă în unele țări europene este prevăzută o vârstă limită până la care se poate rămâne la instanța constituțională (70 de ani pentru curțile supreme, precum și în Austria, Belgia, Letonia și Ungaria, 68 de ani în Germania). Acolo unde este impusă o asemenea limită, alegerea noilor judecători constituționali se face în mod aleatoriu și

neuniform. Alte instanțe, urmând modelul francez, reînnoiesc componența curților constituționale la intervale determinate de timp, și nu întotdeauna în întregime (Bulgaria, Lituania, Spania).

Vechimea profesională impusă pentru a fi numit la instanța constituțională este o condiție care a dus la concluzia că a fi judecător constituţional „nu este poate o funcţie pentru pensionari, dar este cel puţin o funcţie pentru pensionabili".

Implicarea autorităţilor politice în numirea/alegerea membrilor curţilor constituţionale europene a făcut uneori dificilă chiar calificarea acestora ca jurisdicţii constituţionale.

Numirea judecătorilor constituționali sau de la instanțele supreme cu rol constituțional este atribuită fie șefului statului, care o face la propunerea legislativului (Austria, Belgia, Slovacia, Slovenia), a Guvernului (Irlanda) sau a celor 3 puteri în stat (Spania), fie legislativului (Croația, Germania, Letonia, Polonia, Ungaria). Găsim și varianta în care numirea este dată fiecăreia dintre puteri, pentru un anumit număr de judecători (Cehia - Președintele cu avizul Senatului, Franța - Parlament și Președinte, Bulgaria și Italia - toate cele trei puteri). Se cere a fi subliniat faptul că puterea judecătorească este din ce în ce mai mult asociată la numirea judecătorilor constituționali (Bulgaria, Italia, Letonia, Spania), ceea ce este, fără îndoială, de natură a da mai multă legitimitate curților constituționale.

Judecătorii constituționali se bucură de inamovibilitate și beneficiază de o imunitate identică cu aceea a parlamentarilor, care nu poate fi ridicată decât cu votul Curții. Pe de altă parte, sunt opriți de la ocuparea altor demnități și de la exercitarea altor profesii, cu excepția celei de cercetare sau de profesor la facultățile de drept (Belgia, Croația, Germania, Franța, Ungaria). Independența judecătorilor constituționali față de politic mai este asigurată și prin autonomia bugetară a curților, prin stabilirea sediului curții în alt loc decât capitala (Cehia, Germania, Slovacia sau Ungaria) sau ca unii judecători să nu domicilieze în capitala țării (Austria), precum și faptul că legiuitorul nu poate completa competențele constituționale ale curților constituționale (Bulgaria, Polonia).

Instanțele constituționale din Uniunea Europeană au un președinte ales de judecători, în general pentru un mandat de 3 ani (Belgia, Bulgaria, Italia, Letonia, Portugalia, Slovenia) sau desemnat de autoritatea care numește judecătorii (Austria, Germania, Polonia, Spania, Ungaria). De cele mai multe ori, acesta este secondat de un vicepreședinte (Austria, Germania, Polonia, Portugalia, Spania, Ungaria), iar Curtea belgiană, dat fiind specificul acestei țări, are o copreședinție. Președintele Curții îndeplinește un rol de reprezentare și de conducere administrativă, dar uneori, în caz de paritate de voturi, el este cel care decide soluția (Belgia, Franța, Italia, Lituania).

Fiind specific controlului kelsenian, vom întâlni la majoritatea instanțelor de contencios constituțional din Uniunea Europeană un control abstract al normelor (Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Slovenia, Spania, Ungaria). În Irlanda, care deși a adoptat un control judecătoresc al legilor, Curtea Supremă exercită în același timp și un control a priori la sesizarea Președintelui, formulată într-un termen de 7 zile de la primirea legii spre promulgare. Controlul a priori și abstract al normelor a fost extins prin acordarea instanțelor constituționale a competenței de a controla conformitatea tratatelor internaționale față de Constituție (Austria, Bulgaria, Franța, Polonia, Slovenia, Slovacia, Spania, Ungaria).

În evoluția sa, controlul de constituționalitate din Europa s-a apropiat tot mai mult de modelul american, prin promovarea unui control a posteriori, concret și represiv. Statele au evitat recunoașterea unei actio popularis, unele introducând o procedură de filtraj care permite o analiză preliminară și o respingere a cererilor vădit nefondate sau nelegale, fie de judecătorul fondului (Franța, Italia, Luxemburg), fie de Curte (Belgia, Croația, Estonia, Germania, Polonia, Portugalia, Spania).

Curțile și tribunalele constituționale organizate după modelul kelsenian sunt calificate adeseori ca instanțe politico-jurisdicționale, datorită atribuțiilor legate de organizarea și funcționarea autorităților statului sau de exercitarea unor competențe de natură politică. Putem observa astfel, că aceste instanțe au un rol de arbitru în conflictele ce pot apărea între autorități sau între stat şi colectivităţile teritoriale, mai ales în statele federale sau cele regionale ori puternic descentralizate, dar nu numai (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croația, Franța, Germania, Italia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria). Pe de altă parte, ele acționează deseori și ca judecător electoral și referendar (Croația, Franța, Italia, Portugalia, Slovacia), decid cu privire la constituționalitatea partidelor politice (Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Germania, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia) sau sancţionează autorităţile politice, Președintele în principal (Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Slovenia).


C. Procedura în fața instanțelor constituționale europene. Sesizarea instanţelor de contencios constituţional este făcută diferit, după cum ne raportăm la un controlul abstract sau la un control concret și posterior promulgării: în primul caz, iniţiativa aparține autorităţilor publice (parlament, guvern, ombudsman, curtea supremă, procurorul general, grupuri de parlamentari), iar în cel de al doilea, jurisdicţiilor de drept comun (pe calea chestiunii prejudiciale) sau persoanelor prin recursul direct (Belgia, Croația, Germania, Spania).

Cauza este pregătită, de obicei, de un judecător raportor (Belgia, Croația, Franța, Germania, Portugalia), părţile îşi pot prezenta argumentele în formă scrisă și/sau orală, iar ședințele sunt de regulă publice, mai ales în contenciosul concret al normelor. Deliberarea se face în secret, pe baza proiectului de hotărâre prezentat de judecătorul raportor. Rezultatul votului poate fi făcut public prin arătarea modului în care a votat fiecare judecător și cu posibilitatea redactării opiniilor separate (Croația, Germania, Spania) sau păstrat secret (Austria, Franţa, Italia). Actele instanţelor constituţionale poartă denumiri diferite, după procedura fiecărei ţări (sentințe, hotărâri, decizii) și sunt, de regulă, foarte elaborate, cu o largă argumentare.

Deciziile pot fi de respingere a sesizării şi confirmare a constituționalității normei, de admitere, în tot sau în parte, a sesizării și constatarea neconstituționalității normei cu consecința inaplicabilității sale sau decizii de conformitate sub rezervă, în care legea este declarată ca fiind conformă cu textul constituţional, dar numai dacă este interpretată în sensul stabilit de judecătorul constituţional (Franţa, Germania, Spania).

Efectele deciziilor instanţelor constituţionale sunt şi ele variate : de la efectul relativ al hotărârilor pronunțate de instanțele de drept comun care exercită și un control de constituționalitate, la efectul absolut al deciziilor curților constituționale, care se publică în Monitorul Oficial. În Portugalia, deciziile Tribunalului Constituțional pronunțate în recursurile formulate împotriva hotărârilor instanțelor de drept comun au doar un efect relativ.

De asemenea, în cazul unui veto constituțional formulat de Președintele portughez înainte de promulgarea legii și confirmat printr-o decizie de neconstituţionalitate a Tribunalul Constituţional, Parlamentul poate trece peste această decizie cu votul a două treimi din numărul deputaților, permițând astfel Președintelui să promulge legea. În ceea ce priveşte efectele în timp ale deciziilor instanțelor constituționale, efectele declaraţiei de neconstituţionalitate poate urca până la momentul adoptării sale (ex tunc) sau poate fi stabilit un alt termen de la care hotărârea îşi produce efecte (ex nunc).


III. Un model contestat


România a adoptat în 1991, nu fără dezbateri aprinse, modelul european de control.

Curtea Constituțională a fost contestată încă din momentul discutării proiectului constituțional, fiind domeniul preferat al disputei juriștilor din Constituantă. Făceau obiectul disputei în principal locul Curții în sistemul constituțional, modalitatea de desemnare a judecătorilor și atribuțiile ce-i vor fi conferite.

Membrii comisiei constituţionale au fost preocupați de puterea pe care ar dobândi-o judecătorii în cazul unui control de constituționalitate acordat puterii judecătorești. Exista temerea că judecătorii ar fi deseori obligaţi sau tentaţi să treacă de la aprecierea juridică a operei legislative la aprecierea politică a acesteia. Instanţele judecătoreşti ar fi devenit astfel o ramură a puterii legislative sau, încă şi mai grav, s-ar fi constituit într-o „veritabilă putere de guvernare, o autoritate deasupra celorlalte". Pe de altă parte, s-a obiectat că hotărârile judecătoreşti, bucurându-se de autoritatea lucrului judecat, nu mai pot fi îndreptate chiar dacă sunt eronate.

S-a avansat chiar și ideea unui control paralel, în care controlul a posteriori să aparțină puterii judecătorești, iar instanței constituționale să-i revină doar competenţa de a controla constituţionalitatea legilor privind organizarea statului, bugetul, amnistia, armata şi, în general, actele de guvernământ. O altă propunere care viza un sistem paralel de control conferea controlul a priori unei comisii parlamentare specializate, numită eventual comisie constituţională, în timp ce controlul constituţionalităţii legilor să intre în competenţa curţilor de apel, cu posibilitate de recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie.

Preferinţa acordată de Constituanta din 1991 instituirii unei Curţi Constituţionale a fost fondată pe avantajele pe care aceasta le-ar prezenta: posibilitatea unui control preventiv, omogenitatea jurisprudenţei care permite o interpretare unitară a Constituţiei şi asigură o mai mare securitate juridică, efectele mai largi ale deciziilor Curţii şi caracterul atât jurisdicţional cât şi politic al acestui organ care îl plasează între puteri şi îl fac apt să exercite o paletă mai largă de atribuţii, precum protejarea minorităţii parlamentare, vegherea la respectarea procedurii de alegere a Preşedintelui României sau pronunţarea cu privire la neconstituţionalitatea unui partid politic.

Dreptul Preşedintelui României de a desemna trei judecători a fost și el contestat în cursul dezbaterilor Constituantei, datorită competenţelor pe care Curtea le are faţă de instituţia prezidenţială. Un amendament propunea ca trei judecători să fie numiţi de către Senat şi şase de către deputaţi, motivându-se că Preşedintele nu poate numi o treime din persoanele susceptibile să decidă destituirea sa. Soluţia de a lăsa numai Parlamentului competenţa de a numi toţi judecătorii constituţionali ar fi avut drept consecinţă „o sporire a probabilităţii de obiectivitate, de selecţie apropiată de cea ideală". În schimb, în repetate rânduri, membrii Constituantei au subliniat necesitatea de a implica autoritatea judecătorească în alcătuirea Curţii Constituţionale. Ulterior adoptării Constituţiei, s-a propus includerea în sfera subiectelor care numesc judecătorii constituţionali şi a Consiliului Superior al Magistraturii, considerându-se că această soluţie ar fi de natură „să aplatizeze componenta ei politică, să desăvârşească echilibrul dintre puteri".

În ceea ce privește competențele Curții, a fost criticat dreptul legislativului de a completa aceste atribuţii, deoarece ar putea facilita o revizuire ascunsă a Constituţiei. Nu a fost validată de Constituanta din 1991 nici competenţa soluţionării conflictelor de competenţă între autorităţile centrale şi între autorităţile centrale şi autorităţile locale, a validării mandatelor parlamentare sau aceea de a propune Preşedintelui României iniţierea unei revizuiri constituţionale.

Observăm că unele dintre criticile, obiecțiile și propunerile formulate fără succes în 1991 au fost reluate ulterior sau au fost completate. Cel mai adesea este acuzat în prezent partizanatul politic al judecătorilor, cu trimitere la modalitatea de numire a acestora și manipularea votului. Acest fapt a determinat pe unii politicieni să avanseze ideea „revocării" judecătorilor constituționali sau să propună revenirea la dispoziția constituțională dinainte de revizuirea din 2003, care dădea posibilitatea Parlamentului să treacă peste deciziile Curţii Constituţionale cu o majoritate de două treimi. Este criticat de asemenea, și faptul că printre judecătorii Curții se găsesc prea puțin foști magistrați. Sub imperiul acestor contestații, apare din nou în discuție trecerea controlului constituționalității legilor în competența puterii judecătorești.


IV. Propuneri de constitutio ferenda

 

Un observator atent și obiectiv al evenimentelor din România ultimului an nu poate să nu ajungă la convingerea că preconizata, și de data aceasta posibila revizuire constituțională, va aduce modificări semnificative justiției constituționale, atât în planul organizării sale, cât și al competențelor conferite.

Vom încerca în încheierea studiului nostru să le schițăm pe cele posibile, cu convingerea că alegerea unuia sau altuia dintre modele nu este una juridică, ci una pur politică: posibile pot fi toate, oportună doar aceea pe care o va reține Parlamentul.

A.- Control de constituționalitate exercitat de judecătorul ordinar. În acest caz, două soluții sunt posibile, cu o variantă intermediară:

1.- Un control exercitat de toate instanțele judecătorești, după modelul american și cel existent timp de un deceniu și la noi (1912-1923). Avantajul acestui control ar fi acela al lipsei influenței politicului asupra organului de control, și de aici premisa unui control obiectiv. Putem observa de altfel, că de ceva timp instanțele judecătorești sunt tot mai active în exercitarea unui control de convenționalitate, nu foarte departe de controlul de constituționalitate. Dezavantajele acestei soluții vin din îndoiala că orice judecător, de la orice instanță și cu experiență minimă, va putea îndeplini o sarcină atât de complexă și de mare responsabilitate. De asemenea, spectrul unei jurisprudențe neunitare și contradictorii nu va face decât să adâncească neîncrederea în justiția română. Este motivul pentru care nici Constituanta din 1923 nu s-a oprit la acest model.

2.- A doua soluție ar fi aceea a revenirii la modelul Constituției din 1923 sau al înființării unei secții în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă evenimentele recente din interiorul Consiliului Superior al Magistraturii nu conferă siguranța că această varianta ar fi suficientă pentru a face să dispară acuzele de partizanat politic. De altfel, însăși Înalta Curte are nevoie de o reformă în ceea ce privește componența și competențele sale, amândouă mult prea stufoase.

3.- Sau ar fi posibilă o îmbinare a celor două variante de mai sus, în care chestiunile de neconstituționalitate să fie tranșate de judecătorul fondului, dar supuse unei cenzuri din partea instanței supreme. Reținerile evidențiate mai sus își păstrează valabilitatea, avantajul pe care l-am remarca constând în impunerea unei jurisprudențe unitare și într-o ușoară degrevare a rolului Înaltei Curți.

B. Control de constituționalitate partajat între Curtea Constituțională și puterea judecătorească. În acest caz, Curtea Constituțională ar exercita un control a priori de constituționalitate și competențe de natură politică, în timp ce puterii judecătorești (într-una din variantele de la pct. A), i-ar reveni controlul de constituționalitate pe cale de excepție. Deși posibil, rămâne întrebarea dacă un asemenea model nu ar fi predispus creării sau întreținerii de orgolii și a unei practici judiciare contradictorii. Aceasta ar face necesară crearea, într-un termen relativ scurt, a unei alte instanțe supreme, de mediere, după modelul grec.

C. Reformarea Curții Constituționale. Dacă proiectata revizuire constituțională va păstra alegerea făcută în 1991, este foarte probabil ca aceasta să se facă cu o regândire a organizării și competențelor Curții Constituționale, dacă nu și a locului ocupat de aceasta în sistemul instituțional românesc.

Ce s-ar cere revăzut:

1.- Organizarea Curții. Pentru a ridica calitatea actului de controlul față de volumul mare de lucru și pentru a reduce perioada de soluționare a cauzelor s-ar impune mărirea numărului de judecători, la un număr cuprins între 12 și 15 judecători. Această soluție ar trebui însoțită de împărțirea judecătorilor în secții/camere/senate care să judece în primă și ultimă instanță și, eventual, specializarea acestor grupuri pe domenii de competență. Plenul ar interveni doar în probleme de organizare internă, asigurarea unei jurisprudențe unitare și exercitarea unor competențe importante (de ex., validarea alegerii Președintelui, avizul dat la suspendarea acestuia etc.). Pentru același motiv, s-ar impune introducerea unui sistem de filtraj și soluționare simplificată a unor cereri (vădit inadmisibile sau neîntemeiate), preferabil eliminării suspendării judecății fondului, operată prin Legea nr. 177/2010. Filtrajul ar privi doar controlul a posteriori și ar putea reveni unui complet redus de 3 judecători care să ia decizia respingerii simplificate cu votul a doi dintre ei sau completului căruia i-a fost repartizată soluționarea excepției. Acesta ar decide într-o procedură fără publicitate, în baza propunerii judecătorului raportor la care achiesează toți ori majoritatea membrilor completului.

În ceea ce privește condițiile de numire, tot în vederea asigurării calității actului de control, ar trebui păstrată condiția studiilor juridice, dar completată cu cea a deținerii titlului de doctor recunoscut de organele române abilitate. De asemenea, poate fi discutată cerința ca judecătorii Curții să provină din rândul celor ce au fost sau sunt magistrați la instanța supremă sau asimilați acestora, profesori universitari sau cercetători ştiinţifici principali cu gradul I, situație în care o prevedere de vechime este superfluă.

Autoritățile de numire ar putea fi și ele regândite. Din multitudinea de alternative posibile la soluția actuală, ar trebui aleasă aceea care induce o cât mai mare încredere în obiectivitatea și echidistanța celor aleși/numiți, ceea ce ar însemna fie implicarea fiecăreia dintre cele 3 puteri, fie controlul reciproc al acestora, fie excluderea lor.

În primul caz, dreptul de numire ar putea reveni Președintelui (eventual, de pe o listă, chiar cu mai multe candidaturi, prezentată de Guvern, fără posibilitatea refuzării unei alegeri),

Parlamentului (Camere reunite, eventual cu impunerea unei majorități calificate de 2/3 și a unui  cvorum  de  ședință  de  3/4  din  numărul  parlamentarilor)  și  puterii  judecătorești (fie Consiliului Superior al Magistraturii, fie plenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu o majoritate calificată).

În cel de al doilea caz, alegerea ar putea reveni Parlamentului, eventual în majoritatea arătată mai sus, în baza propunerilor celorlalte 2 puteri. Tendințele de tergiversare a numirii judecătorilor, și astfel de blocare a activității Curții, ar putea fi contracarate prin acordarea, în acest caz, chiar Curții a dreptului de a alege pe noul/noii judecător(i) și/sau prevederea acestei situații ca motiv de dizolvare a Parlamentului (sub o formulă de genul: „împiedicarea funcționării unei instituții fundamentale a statului").

În ultima variantă, mai mult teoretică și greu de implementat, alegerea ar putea reveni unui organism ales de organizațiile neguvernamentale sau s-ar putea face chiar prin votul cetățenilor, odată cu alegerile parlamentare, la fiecare 4 ani fiind aleși o treime dintre judecătorii constituționali (s-ar putea prevedea o limitare a candidaturilor, care să fie triate, de exemplu, de Consiliul Superior al Magistraturii sau de un alt organism apolitic).

Pentru o mai bună funcționare a Curții, s-ar impune și instituirea funcției de vicepreședinte. Dacă s-ar alege varianta unei Curți Constituționale cu 15 judecători, președintele Curții ar putea fi secondat de 2 vicepreședinți, în condițiile în care s-ar putea forma 3 secții/camere/senate de câte 5 judecători, prezidate de președinte și vicepreședinți. În caz de paritate de voturi, pentru evitarea blocajelor, soluția ar trebui tranșată prin recunoașterea unui vot decisiv în favoarea președintelui secției/camerei/senatului.

Păstrarea și întărirea independenței Curții Constituționale față de politic s-ar putea realiza și prin prevederea obligativității avizului Curții Constituționale la orice modificare adusă legii sale organice.

În literatura juridică s-a lansat propunerea, la care achiesăm cu toată convingerea, ca sediul unei Curţi Constituţionale să fie stabilit într-o clădire separată şi chiar într-o altă localitate decât capitala. Credem că şi la noi s-ar putea avea în vedere o asemenea soluţie, pentru că s-ar depărta, fie şi spaţial, instanţa constituţională de instituţiile politice. Fără îndoială că oraşul cel mai potrivit pentru a găzdui gardianul democraţiei şi al libertăţilor fundamentale nu poate fi decât cel din care a plecat mişcarea de eliberare din decembrie 1989, Timişoara.

2.- Competențele Curții. Încă prin reglementarea primară din 1991, Curții Constituționale i-a fost conferită puterea de a cenzura actele cu forță de lege, din perspectiva conformității lor cu legea fundamentală: legile și ordonanțele de Guvern, cărora li s-au adăugat prin revizuirea din 2003 și tratatele și alte acorduri internaţionale. Având însă în vedere efectele deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia recursurilor în interesul legii și, mai nou, a hotărârilor prin care se dau rezolvări de principiu unor probleme de drept, raportat și la experiența unor țări europene, cred că ar trebui conferită Curții Constituționale și competența cenzurării constituționalității unor asemenea hotărâri ale Înaltei Curți.

O asemenea soluție ar facilita și plasarea Curții Constituționale în cadrul puterii judecătorești.

De asemenea, pentru a evita o practică judiciară concurentă (și arareori benefică) a jurisdicției constituționale și a celei ordinare, față de caracterizarea Curții Constituționale ca fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România (art. 1 alin. 2 din Legea nr.47/1992 republicată) și observând experiența altor state europene, controlul de constituționalitate ar putea fi extins prin proxima modificare constituțională (și a Legii nr.47/1992) și la toate actele cu caracter normativ, altele decât legile.

În perspectiva validării constituționale a unei largi și efective autonomii administrative, Curtea Constituțională ar trebui să devină garantul acestei autonomii prin atribuirea unui rol de arbitrul în soluționarea conflictelor de competență și pe verticală, nu doar între cele trei puteri cum este ea astăzi.

Cum în ultima perioadă se observă o contestare crescândă a incompatibilităților în care s-ar găsi o serie dintre parlamentari, considerăm că ar fi oportun ca validarea mandatului de parlamentar, precum și constatarea încetării acestuia să revină Curții Constituționale.

Prin legea de organizare a Curții a fost completată o competență, completare ce a scăpat ultimei revizuiri constituționale și care ar trebui introdusă acum în textul constituțional: aceea ca proiectul unei legi constituționale să fie controlat din nou de Curte, după votul din Parlament și înainte ca el să fie supus referendumului.

Considerăm că s-ar impune renunțarea la completarea competențelor Curții prin legea sa organică, precum și la competența controlului constituționalității horărârilor Parlamentului, care a expus Curtea Constituțională unor vehemente critici de imixtiune politică.

În fine, în condițiile în care s-ar renunța la încriminarea înaltei trădări, ce a făcut obiectul atâtor dezbateri la noi și în dreptul francez, ar trebui acordată Curții Constituționale competența judecării Președintelui României, în locul Înaltei Curți de Casație și Justiție, asimilând această procedură cu aceea de impeachment din dreptul american.


V. Concluzii


Controlul de constituționalitate reprezintă astăzi aproape un sine qua non pentru un regim democratic, fiind larg receptat în lume, așa încât nu este surprinzător că și quasi-totalitatea statelor din Uniunea Europeană l-au adoptat.

România este în această privință un exemplu aparte, deoarece a experimentat toate modelele și tipurile de control de constituționalitate, fiind un pionier în promovarea controlului de constituționalitate în Europa și exercitându-l, fie și într-o formă diluată, chiar și în perioada regimului lui Ceaușescu.

Revenirea României la un control obiectiv de constituționalitate după Revoluția din Decembrie 1989 s-a făcut prin renunțarea la tradiția antebelică și adoptarea modelului kelsenian, răspândit în două treimi dintre țările Uniunii Europene. Curțile constituționale din statele Uniunii prezintă tendința de a fi constituite din juriști recunoscuți, cu vechime apreciabilă și de multe ori cu experiență în magistratură.

Competențele lor trec dincolo de simplul control al constituționalității normelor, afirmându-se adeseori ca un arbitru în conflicte de competență, pe orizontală și verticală, ca judecător electoral și referendar sau ca Înaltă Curte în judecarea unor demnitari, și în primul rând al Președintelui. În exercitarea acestui evantai larg de competențe, curțile constituționale europene au introdus o procedură de filtraj pentru a nu-și încărca rolul cu cereri inadmisibile sau vădit nefondate.

Curtea Constituțională română a fost gândită inițial ca o copie ca Consiliului Constituțional francez, în varianta de dinante de 2008, cu competențe reduse și circumscrise unui control a priori. Aceste competențe au fost lărgite încă din momentul adoptării în 1991 a Constituției, fără însă ca organizarea Curții să urmeze cursul acestei regândiri a rolului ei.

Sunt astfel de înțeles repetatele luări de poziție în sensul unei rescrieri a titlului V din Constituție pe care le-am avut în vedere în studiul de față, fără a avea pretenția de a fi găsit soluții la problemele cu care se confruntă justiția constituțională în România. Ceea ce am încercat a fost doar de a crea un cadru și un suport discuțiilor atât de necesare pe marginea acestui subiect. Avem convingerea însă că în purtarea acestor discuții ar trebui să ne amintim de ceea ce spunea, după votarea Constituției în 1991, Alexandru Bîrlădeanu, copreşedinte al Constituantei: „Problema este de a aplica întotdeauna corect Constituţia. Şi aceasta ţine de instituţiile create şi de oamenii care le vor servi".



Articolul reprezintă dezvoltarea intervenției autorului în cadrul dezbaterii organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu" în colaborare cu Asociaţia Română de Drept Constituţional, cu tema „Revizuirea Constituţiei - necesitate, oportunitate, obiective posibile" care a avut loc în data de 7 martie 2013 în Aula Academiei Române.

A se vedea D. Rusu, Du contrôle de la Grande Assemblée Nationale et du Conseil d'Etat en Roumanie, în „Mélanges offerts à Georges Burdeau", Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1977.

M. Criste, Controlul constituţionalităţii legilor în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 51-56.

Idem, p. 57-69.

Citată de George Alexianu, Studii de drept public, Editura Vremea, Bucureşti, 1930, p.65.

A se vedea de exemplu, Trib. Chişinău, Sec.1, dec. nr.267 din 9 iunie 1922, Pandectele române. Tabla de materii, 1923, I, p.282.

Paul Negulescu, Curs de drept constitutional român, Bucureşti, 1927, p. 497-498.

Curtea de Casaţie, Secţiile unite, dec. din 20 octombrie 1927, Pandectele săptămânale, 1927, p. 789; dec. din 29 noiembrie 1934, Pandectele săptămânale, 1935, p. 142.

Curtea de Casaţie, Secţiile unite, dec. din 23 februarie 1944, Pandectele române, I, 1945, p.3.

Pentru prezentarea acestei decizii a se vedea M. Criste, Un contrôle juridictionnel des lois en Roumanie?, „Revue française de Droit Constitutionnel", nr. 9/1992, p. 57-69.

A se vedea V. Constantin, Cum a produs Înalta Curte de Casație și Justiție un eveniment judiciar, „Noua Revistă de Drepturile Omului", nr. 4/2008, p. 56 și urm.

„Ţările care descoperă democraţia, Portugalia în 1974, Spania în 1975, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România în 1990 se grăbesc să înscrie în constituţiile lor controlul constituţionalităţii legilor" (D. Rousseau, La justice constitutionnelle en Europe, col. Clefs, Montchrestien, Paris, 1992, p. 9).

În 1991, puterea Curţii a fost limitată în acest domeniu: legea care, înainte de promulgare, a fost declarată contrară dispoziţiilor Constituţiei era retrimisă în Parlament şi dacă acesta ar fi adoptat-o în aceeaşi termeni cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate era respinsă şi promulgarea devinea obligatorie. O asemenea procedură nu era prevăzută în schimb, pentru Regulamentele Camerelor, deciziile Curţii cu privire la acestea fiind obligatorii. Soluţia a fost supusă mai multor critici, iar revizuirea constituţională intervenită în 2003 a renunţat la argumentele aduse în susţinerea acestei soluţii, obligând Parlamentul să se supună deciziei instanţei constituţionale.

Controlul tratatelor sau altor acorduri internaţionale a fost introdus abia în urma revizuirii din octombrie 2003.

„Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 19 și „Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr. 39 din 20 noiembrie 1991, p. 4.

Instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Până la modificarea Legii nr. 47/1992 prin Legea nr.138/1997, în judecarea chestiunilor prejudiciale, preşedintele Curţii desemna un complet de 3 judecători. Recursurile erau judecate de un complet de 5 judecători, alţii decât cei de la fond, complet în care intra preşedintele Curţii sau supleantul său. Dacă recursul era admis, secţiunea de 5 judecători se pronunţa şi cu privire la chestiunea de neconstituţionalitate.

Curtea Constituţională a avut o tentativă de a promova o asemenea soluţie pe cale jurisprudenţială (dec. nr. 38 din 7 iulie 1993, „Monitorul oficial al României, partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993, p. 1-11), care însă a divizat pe judecătorii Curţii, câştig de cauză având cei care îi erau potrivnici. Pentru o analiză a ei, a se vedea M. Criste, op. cit., p. 249 şi urm.

J. Rivero, Le Conseil constitutionnel et les libertés, Economica-Presses universitaires d'Aix-Marseille, Paris, 1987, p. 180.

A se vedea pentru dezvoltarea acestui subiect I. Muraru, N. M. Vlădoiu, A. Muraru, S. G. Barbu, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2009, C. Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2008, R. Schmidt, Staatsorganisationsrecht, RS, Bremen, 2007, Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, vol. I Teoria generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, A. Varga, Constituționalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, București, 2007, I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, B. Selejan- Gutan, Excepția de neconstituționalitate, Editura All Beck, București, 2005, Federico del Giudice (coord.), Diritto Constituzionale, Esselibri-Simone, Napoli, 2005, T. C. Hartley, European Union Law in a Global Context, University Press, Cambridge, 2004.

În 5 state, curțile au 9 membri (Estonia, Franța, Lituania, Luxemburg și Slovenia), în 4 state membre ale UE, 15 (Cehia, Italia, Polonia și Ungaria), în alte 3 state, 12 membri (Belgia, Bulgaria, Spania) etc.

Croația.

Este prevăzută și posibilitatea unei realegeri imediate, dacă mandatul precedent a fost în  continuarea altui mandat pentru o perioadă mai mica de 3 ani.

De cele mai multe ori se cere o experiență de 10 ani în profesie juridică (Austria, Cehia, Letonia sau Lituania) sau mai mare, însă se poate impune și o vârstă minimă pe care trebuie să o aibă judecătorii constituționali (40 de ani în Belgia, Cehia, Letonia și chiar 45 de ani în Ungaria).

J. Rivero, op. cit, p. 183.

În Estonia judecătorii sunt aleși de și dintre judecătorii Curții Supreme, iar în Germania, dacă în trei luni de la vacantarea unui loc nu a fost ales un judecător, Curtea Constituţională va propune o listă cu 3 candidaţi. În alegerea pe care o va face, parlamentul poate însă să nu țină cont de această listă.

Portugalia a ales o soluție originală, 3 dintre cei 13 judecători fiind aleși de către ceilalți 10 judecători numiți de Parlament.

În Cehia și Croația sunt chiar de 2 vicepreședinți.

Ultima care a adoptat acest control a fost Franța.

Ungaria, care a avut o asemenea reglementare, a renunțat la ea prin noua Constituție.

Preşedintele comisiei de redactare a proiectului Constituției din 1991 a catalogat contestațiile ca fiind „alergia unor distinşi, de altfel, jurişti din Parlamentul nostru şi nu numai din Parlament, ci şi din afară, faţă de această instituţie care se cheamă Curtea Constituţională şi pe unde o prindem, o criticăm" („Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr. 31 din 24 octombrie 1991, p. 29). Un parlamentar care nu era jurist, Timotei Stuparu, a declarat de asemenea că opiniile exprimate i se par a fi o dispută a juriştilor, mai exact o dispută de orgolii („Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr. 37 din 15 noiembrie 1991, p. 38).

Ion Deleanu, „Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr.18 din 16 mai 1991, p.4

Ibid., p. 22-23. Iosif Gavril Chiuzbaian, fost ministru al justiţiei, considera că ar fi fost de preferat ca instanţa constituţională să exercite doar un control anterior promulgării legii, iar controlul posterior să fi revenit Curţii Supreme de Justiţie (Evenimentul zilei, din 11 mai 1994, p. 3). Alte personalităţi care s-au aflat în fruntea Ministerului de Justiţie, Teofil Pop şi Petre Ninosu, s-au pronunţat de asemenea împotriva instituirii unei Curţi Constituţionale (Expres Magazin, nr. 24/1994 , p. 9).

„Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr.18 din 16 mai 1991, p.6 și p.15.

„Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr.18 din 16 mai 1991, p.4 şi „Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr.37 din 15 noiembrie 1991, p.30.

„Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr.18 din 16 mai 1991, p.26.

I. Deleanu, Justiţia constituţională, Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.408.

„Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr.39 din 20 noiembrie 1991, p.4.

„Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr.18 din 16 mai 1991, p.15.

„Monitorul oficial al României", partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 7 și 15.

http://www.finantistii.ro/politic/curtea-constitutionala-si-a-dat-arama-politica-pe-fata-74328,

http://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/curtea-constitu-ionala-o-stru-o-camila-politico-juridica-scoasa-din-cutie-peste-cele-trei-puteri-ale-statului-78224.

http://www.antena3.ro/life-show/media/numirile-judecatorilor-de-la-curtea-constitutionala-romana-o-bataie-de-joc-174214.html,

http://www.digi24.ro/stire/Discutii-Judecatorii-CCR-sa-nu-mai-fie-numiti-politic_39133,

http://www.ziare.com/ccr/stiri-ccr/iulia-motoc-a-primit-mandatul-de-judecator-la-ccr-vezi-ce-zice-melescanu-1021919.

http://www.gandul.info/politica/antonescu-curtea-constitutionala-este-o-rusine-saptamana-asta-cred-ca-putem-depune-si-vota-cererea-de-suspendare-a-lui-basescu-9805918

http://www.evz.ro/detalii/stiri/Zegrean-Frunda-vrea-desfiinarea-Curii-Constituionale-1009329.html.

http://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/curtea-constitu-ionala-o-stru-o-camila-politico-juridica-scoasa-din-cutie-peste-cele-trei-puteri-ale-statului-78224

I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Albatros, Bucureşti, 1997, p. 80.

Art. 508-514 din Noul cod de procedură civilă și art. 471-477 din Noul cod de procedură penală (art. 4142-4145 din actualul cod de procedură penală).

Croația, Germania și Spania, iar în Portugalia doar hotărârile date pentru unificarea jurisprudenţei de către Tribunalul Suprem și cele prin care sunt create norme de judecător pentru a umple lacunele legislative (art. 10-3 din C. civ.). În Croația, Curtea Constituțională este și instanță de recurs în cauzele în care s-a stabilit răspunderea disciplinară a magistraților.

Austria, Cehia, Croația, Estonia, Germania, Letonia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

 
Arrow Prev

              

Arrow Next
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 2720598  //   Vizitatori ieri: 2814  //   azi: 318  //   Online: 51


Acces rapid