Prima   |  Media   |  Publicaţii | Cea de-a treia și cea de-a patra putere: judecătorii, jurnaliștii și justiția deschisă
29.09
2014

Cea de-a treia și cea de-a patra putere: judecătorii, jurnaliștii și justiția deschisă

   

 

Lord David Neuberger
Președintele Curtii Supreme din Marea Britanie

 

Cea de-a treia și cea de-a patra putere: judecătorii, jurnaliștii și justiția deschisă

 

26 august 2014

1. Preeminența dreptului reprezintă un principiu fundamental pentru orice societate civilizată și semnifică cel puțin faptul că aceasta este guvernată de legi adoptate în mod corespunzător, accesibile publicului, general respectate și cu adevărat executorii. Forța executorie include accesul persoanelor la instanțe pentru a-și exercita drepturile și a se apăra. A nu putea pune în executare drepturile este la fel de nociv precum lipsa totală a lor. Preeminența dreptului presupune, de asemenea, împărțirea onestă, echitabilă, eficientă și deschisă a dreptății. Prin urmare, nu poate exista speranța preeminenței dreptului dacă nu avem judecători independenți, onești, corecți și competenți, și care sunt considerați a fi independenți, onești, corecți și competenți.

2. Onestitatea, echitatea și competența judiciarului pot fi tratate relativ succint. Este de la sine înțeles că dacă judecătorii sunt necinstiți, în cazul în care aceștia pot fi mituiți sau subordonați, preeminența dreptului va fi fatalmente subminată. Dacă judecătorii încalcă legea, ce eventuală speranță ar exista ca oricine altcineva să-și bată capul să o respecte? În mod asemănător, competența și corectitudinea sunt cerințe esențiale pentru un judecător. Un judecător incompetent sau incorect este aproape o contradiție în termeni, precum un judecător necinstit. Competența este o condiție prealabilă pentru funcția judiciară. La fel și corectitudinea, care presupune ca judecătorii să se asigure de faptul că legea este aplicată în mod egal și de aceeași manieră, indiferent de situația materială, de sex, de vârstă și de alte criterii. Iată de ce dreptatea este imaginată de obicei în arta occidentală ca fiind oarbă.

3. Independența judecătorească merită ceva mai multă atenție. În mod tradițional, există trei ramuri statale. Există legislativul, care creează și amendează legea; există executivul, care execută și impune legea; și există judiciarul, care interpretează și aplică legea. Preeminența dreptului presupune ca cele trei ramuri să fie în general independente una față de cealaltă, întrucât funcțiile lor trebuie să fie distincte. Cei care creează legea nu trebuie să se implice în interpretarea sau aplicarea ei; cei care o execută nu trebuie s-o creeze sau s-o interpreteze; și cei care interpretează legea nu trebuie s-o creeze sau să procedeze la amendarea ei.

4. Pentru sistemul judiciar independența presupune ca legislativul și executivul fie să nu poată (i) să interfereze cu sau să influențeze adoptarea hotărârilor judecătorești, fie să nu poată (ii) să elibereze judecătorii din funcție. Independența judecătorească este deosebit de prețioasă. Și asta din două motive. Primul, așa cum a remarcat-o unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite - Alexander Hamilton, în 1788[1], când a participat la elaborarea Constituției SUA, - motivul potrivit căruia judiciarul „este de departe cel mai slab dintre cele trei departamente ale puterii" și că „este necesară toată atenția posibilă pentru a-i permite să se apere de atacurile" venite din partea executivului sau a legislativului. Al doilea motiv pentru care este deosebit de important ca judiciarul să fie independent de legislativ și de executiv este datorat funcțiilor judecătorilor.

5. Cel puțin într-o societate democratică, legislativul este adesea privit a avea cea mai mare legitimitate dintre cele trei ramuri, pentru că este ales în mod democratic. Totuși, chiar acest fapt presupune că ar trebui să respecte independența judiciarului. Democrația nu este fără de cusur, ea putând conduce la tirania majorității - și, în cazuri extreme, la venirea tiranilor sau chiar la mai rău; atât Hitler, cât și Mussolini au venit la putere în mod democratic. Politicienii sunt adesea împinși să ia decizii bazate pe oportunitate: și nu se dorește a fi o critică; ține de natura rolului lor. Instanțele pot acționa așadar în mod util, ca o stavilă a calculului politic și a beneficiilor pe termen scurt. Mai mult, chiar faptul că judecătorii nu trebuie să fie îngrijorați în privința realegerii lor sau a pierderii locurilor lor de muncă înseamnă că ei pot și ar trebui uneori să adopte hotărâri dificile și nepopulare care sunt, în mod sensibil, foarte dificile pentru politicieni. Dar asta este o putere pe care judecătorii ar trebui să o exercite sfioși și cu precauție.

6. În privința executivului, judecătorii nu au o altă funcție mai importantă decât aceea de a proteja cetățenii împotriva abuzurilor de putere ale din ce în ce mai puternicei ramuri executive a guvernământului. Astfel, ultimul lucru de care avem nevoie este un executiv care se implică în hotărârile sau în garanțiile exercitării funcției judiciare.

7. Așadar, se poate lesne vedea de ce Hamilton a confirmat afirmația filosofului politic Montesquieu, potrivit căreia „nu există libertate dacă puterea de a judeca nu este separată de puterile legislativă și executivă"[2]. Așa că des utilizata expresie „separație a puterilor" cuprinde independența judecătorească.

8. A existat o anumită preocupare în unele cercuri din Hong Kong cu privire la eventuala compromitere a independenței judecătorești, în cazul propunerii Republicii Populare Chineze ca judecătorii să „administreze" Regiunea Administrativă Specială. Preocuparea îmi amintește de îngrijorarea pe care au avut-o unii judecători din Regatul Unit în chestiunea adresei lor de e-mail, care sfârșește cu „.gov.uk". „Nu suntem parte a Guvernului; suntem independenți", au susținut aceștia. Ei bine, ca multe probleme juridice, argumentul privește în cele din urmă sensul unui cuvânt, iar cuvintele sunt chestiuni alunecoase. Cuvântul „Guvern" poate fi utilizat pe bună dreptate ca semnificând fie executivul aparte, fie cele trei ramuri, incluzând-o pe cea judecătorească. Iar cuvântul „administrație" este deopotrivă de vag: cineva ar putea spune că Hong Kong-ul s-a aflat sub administrația britanică, ceea ce ar include și judecătorii britanici; iar altcineva din Regatul Unit ar putea face aluzie la administrația dlui Cameron care, cu siguranță, nu-i include pe judecători. Ar putea fi o chestiune oarecum minoră, însă observ că jurământul judecătoresc pe care l-au depus, pe rând cu toți judecătorii din Hong Kong, includea angajamentul de a „administra justiția fără teamă sau favoruri"[3].

9. Știu că s-a vorbit mult în Hong Kong și despre proiectul în care judecătorii din HKSAR figurează ca „patrioți". Este de așteptat ca un judecător să fie patriot în măsura în care acesta depune un jurământ de credință - în Regatul Unit, de „a fi credincios și de a manifesta loialitate Majestății Sale, Regina Elisabeta a Doua" ca suveran al țării, iar în Hong Kong de „a fi loial Regiunii Administrative Speciale Hong Kong a Republicii Populare Chineze"[4]. Într-adevăr, judecătorii Angliei și Țării Galilor sunt numiți Judecători ai Majestății Sale. Iar lordul cancelar din secolul al 16-lea, Francis Bacon, un eseist de excepție deopotrivă și presupusul autor al pieselor lui Shakespeare, este celebru prin referirea la judecătorii englezi ca la leii de sub tron. (În lumina a ceea ce tocmai am spus despre onestitatea judecătorilor, îmi pare rău să vă informez că Bacon a trebuit să demisioneze din funcția de Lord Cancelar pentru că a luat mită.)

10. Prin urmare, de vreme ce mă întreb dacă există un lucru cu privire la care să vă faceți griji în acest proiect, permiteți-mi să clarific faptul că nu caut să susțin un anumit punct din argumentul politic. În lumina separației puterilor, veți aprecia că împrejurarea ar fi nepotrivită pentru un judecător. Mai mult, nu pot pretinde că am vreo expertiză sau vreo cunoștință care să justifice îngăduința mea de a vorbi despre această problemă. Cu toate acestea, în principiu, nu mai sunt în favoarea complezenței, așa cum sunt pentru îngrijorare. Subscriu entuziasmat ideii că prețul libertății este vigilența eternă[5]. Astfel, din 1996, de când am devenit judecător, un ministru senior al Cabinetului, ministrul de Interne, a făcut uneori remarci nepotrivite cu privire la o hotărâre judecătorească, iar judiciarul subliniază întotdeauna că remarcile nu trebuiau făcute și că sunt incompatibile cu independența judecătorească. Este un lucru extrem de sensibil: orice amenințare la adresa independenței judecătorești trebuie împiedicată.

11. Independența judecătorească nu este incompatibilă cu patriotismul judiciar, pentru că modul în care judecătorii dau dovadă de patriotism este de un irevocabil și nediluat angajament față de preeminența dreptului, care implică soluționarea conflictelor în mod independent, fără teamă, onest, corect și în conformitate cu legea, și pe atâta de eficient și deschis pe cât le permit capacitățile și circumstanțele. Cu toate acestea, este la fel de important ca judecătorii să fie percepuți, adică să aibă imaginea publică, ca soluționând conflictele în mod independent, fără teamă, onest, corect și în conformitate cu legea, pe cât de eficient și de deschis posibil.

12. Asta înseamnă justiție deschisă. Justiția deschisă este o caracteristică esențială a preeminenței dreptului. În forma sa primară, ea presupune ca ședințele din fața instanței să aibă loc în public și ca hotărârile judecătorești să-i fie disponibile acestuia. În cazul în care instanțele se întrunesc în privat, judecătorii încetează să mai fie propriu-zis răspunzători pentru hotărârile lor, de vreme ce publicul nu cunoaște probele și argumentele aduse în fața acestora sau nu știe de ce un judecător a ajuns la o anume opinie. Judecătorii vor deprinde obiceiuri proaste dacă publicul și presa sunt excluse de la ședințele de judecată. Și chiar dacă aceștia rezistă tentației de a se purta urât, cum poate publicul să aibă încredere în ei dacă nimeni nu-i poate vedea în acțiune? S-a spus că lumina soarelui este cel mai bun dezinfectant[6]. Nu este o coincidență faptul că în Anglia s-a hotărât că probele obținute prin tortură nu puteau fi susținute în fața instanței[7] în același an în care celebrul tribunal secret, Curtea Camerei Stelate, a fost desființat[8]. Uneori, cazurile sau aspectele unor cazuri au trebuit păstrate sub secret, pentru a proteja minorii sau informația confidențială, însă, așa cum a arătat-o timpul și din nou prin judecători, în asemenea cazuri caracterul secret trebuia stabilit doar dacă era abolut necesar și, chiar și atunci, trebuia menținut la nivelul minim.

13. Justiția deschisă nu presupune doar ca instanțele să fie deschise fizic pentru vizitatori. Consider că va fi ușor de argumentat afirmația potrivit căreia procesele ar trebui să fie televizate: este pur și simplu o extensie modernă a permisiunii acordate publicului de a intra fizic în instanțe. Bineînțeles, îngrijorările privind intimidarea martorilor și a juraților și cele cu privire la martorii și avocații care participă la proces de ochii audienței sunt legitime, însă ele nu sunt aplicabile recursurilor. În Regatul Unit, majoritatea ședințelor Curții Supreme sunt filmate și transmise, iar Curtea de Apel se îndreaptă și ea în această direcție. Procesul lui OJ Simpson a putut fi o lecție despre cum să nu procedezi, și consider impresionantă înregistrarea procesului lui Oscar Postorius.

14. Nu doar procesele și audierile trebuie să fie accesibile, ci și hotărârile noastre. Poate fi o sarcină formidabilă, chiar pentru un jurist experimentat, cititul și pătrunderea unei hotărâri dificile a Curții Supreme, întinsă pe sute de paragrafe, cu un număr de afirmații contradictorii sau subtil diferite. Am comentat mai înainte despre cum mă găsesc mai degrabă în situația de a-mi pierde pofta de viață când citesc unele hotărâri anterioare, iar acest fapt mă deranjează în special când realizez că hotărârea pe care o citesc îmi aparține. Noi, judecătorii, suntem datori în fața publicului, cel puțin în cazurile care sunt importante sau care au născut un larg interes, să ne asigurăm că hotărârea noastră și motivarea de bază sunt inteligibile pe cât posibil de către acesta. În asemenea împrejurări, furnizarea unui rezumat al hotărârii de către instanță, exprimat într-un limbaj simplu și clar, constituie o mare realizare. Atât la Curtea de Ultimă Instanță din Hong Kong, cât și la Curtea Supremă a Regatului Unit, punem constant la dispoziție, oricui dorește, un document de două pagini care încearcă să explice clar și concis faptele, problemele și hotărârile luate în fiecare recurs asupra căruia ne pronunțăm. La Curtea Supremă, oferim hotărârile oral, într-o versiune televizată, care este mai scurtă chiar.

15. Și, bineînțeles, majoritatea membrilor publicului, chiar dacă îndrăznesc să spun că cei mai mulți sunt avocați, nu-și obțin informațiile despre ședințele și hotărârile instanței din vizitele lor la instanțe, privind ședințele înregistrate sau citind rezumatele scrise. Sursa unor asemenea informații despre atari chestiuni este, pentru majoritatea persoanelor, media - ziare, televiziuni, posturi de radio și acum media electronică. Doar în perioada în care părinții fondatori, incluzându-l pe Alexander Hamilton, discutau și scriau remarcabila lor Declarație de independență și Constituția, oamenii începeau să realizeze că se năștea o nouă sursă de influență - ziarele. Într-adevăr, se pare că efectiv, cu un an înainte ca Hamilton să scrie despre independența judiciarului, politicianul britanic Edmund Burke a numit cel dintâi presa drept „a Patra Putere"[9].

16. Media, probabil media scrisă în special, au o funcție deosebit de importantă în relația cu judiciarul și, prin urmare, în cea cu preeminența dreptului. Media joacă un rol esențial în asigurarea justiției deschise prin reflectarea către public a ceea ce se întâmplă într-o instanță și a ceea ce au decis judecătorii și jurații. Media oferă, de asemenea, un spațiu vital pentru comentarii și discuții cu privire la atari chestiuni. Justiția deschisă presupune înțelegerea publicului și a presei cu privire la ce se întâmplă într-o instanță și la ce au decis judecătorii. Însă justiția deschisă presupune, de asemenea, ca acolo să existe discuții sănătoase și documentate asupra procesului judiciar și a hotărârilor judecătorești. Hotărârile judecătorești nu există doar pentru a fi pronunțate în fața unui public plin de admirație și cu blândețe în receptivitate, care nu răspunde înapoi. Este important ca publicul să fie capabil să exprime și să-și formeze la fel de bine opinii despre hotărârile judecătorilor. Într-adevăr, dacă jurnaliștii nu pot reflecta ceea ce se întâmplă într-o instanță, dacă jurnaliștii și chiar membrii publicului nu-și pot da cu părerea despre ce se întâmplă într-o instanță, atunci această situație ar submina libertatea de exprimare, un alt ingredient vital al unei societăți democratice moderne. Prin urmare, presa are dreptul de a prezenta fără teamă ceea ce fac și ce hotărăsc instanțele, oricât de inconfortabil nu ar fi acest lucru pentru noi, judecătorii, din când în când.

17. Însă așa cum judecătorii nu trebuie să abuzeze de privilegiile lor ce le sunt acordate în virtutea importanței independeței judecătorești, tot astfel ar trebui să nu abuzeze jurnaliștii și alți comunicatori de privilegiile acordate lor în virtutea importanței libertății de exprimare. Așadar, prezentarea inexactă și incorectă a unei hotărâri judecătorești cu scopul de a avea o știre bună constituie un abuz de libertatea de exprimare acordată presei și subminează preeminența dreptului. Firește, nu se poate defini perfect ce înseamnă, în acest context, „inexact" sau „incorect". Jurnaliștii care prezintă o hotărâre judecătorească sunt aproape întotdeauna nevoiți să simplifice ceea ce a spus un judecător: ar fi imposibil să nu facă acest lucru. Însă licența jurnalistică merge mai departe decât atât: este nerealist să nu se accepte că va exista un grad de exagerare, de părtinire, sau chiar o „deturnare" în prezentările gazetărești ale unor cazuri controversate.

18. Faptul că ziarele și alte mijloace media ar trebui să poată critica o hotărâre sau să militeze pentru o modificare legislativă constituie parte a libertății de exprimare. Însă puterea de convingere ar trebui să se bazeze pe precizie și adevăr mai degrabă, decât pe o falsă descriere sau pe propagandă. Una este să nu fii de acord cu o hotărâre și să lupți pentru a-i schimba efectul. Și e cu totul altceva să denaturezi ceea ce a fost spus în hotărâre. Adevărul este, în fiecare fărâmă, o valoare la fel de prețioasă precum curajul.

19. Libertatea presei reprezintă un aspect, chiar dacă unul vital, al libertății de exprimare. În Regatul Unit, un subiect extrem de controversat asupra căruia judecătorii au trebui să se pronunțe în mod frecvent este conflictul dintre dreptul ziarelor de a prezenta viețile private ale celebrităților, ale fotbaliștilor, ale fotomodelelor, ale starurilor de cinema și ale altora asemenea, și dreptul acelor celebrități de a-și proteja viața privată - se poate spune că este un conflict între libertatea de exprimare și respectarea vieții private. Nimeni nu se îndoiește de faptul că cele două drepturi există și foarte puține persoane ar nega că unele cazuri crează tensiuni greu de soluționat între cele două drepturi. Unii sugerează că libertatea de exprimare este un drept atât de important, încât, arareori, ar trebui învins de o cerere privind garantarea vieții private - o viziune care aproximează practica americană, nu și cea europeană.

20. Aș dori să închei cu două idei privitoare a viața privată și la libertatea presei. În primul rând, aș sugera faptul că în multe dintre cazuri dreptul la respectarea vieții private nu este, în fapt, un drept cu adevărat separat, ci este, în adevăr, un aspect al libertății de exprimare. De vreau să fac sau să spun ceva ce sunt pregătit s-o fac sau s-o spun în privat, atunci există o ingerință în libertatea mea de exprimare, dacă nu pot s-o fac sau s-o spun pentru că va fi publicat despre aceasta într-un ziar. Prin urmare, în multe dintre cazuri, o luptă în fața instanței dintre o persoană care dorește să țină secret ceea ce a spus sau a făcut și un ziar care dorește să publice ceea ce a fost spus este o luptă dintre două cereri concurente, fiecare întemeiată pe libertatea de exprimare.

21. Celălalt punct rezultă din consecințele surprinzătoarelor evoluții din domeniul IT: ușurința ca care poate fi transmisă și receptată informația în lume, ușurința cu care pot fi înregistrate în mod clandestin rostirile și scenele și ușurința cu care informația poate fi denaturată sau falsificată. Aceste evoluții pot face inevitabilă reconsiderarea legii cu privire la protecția vieții private, ba chiar a legii privind comunicațiile în genere. Ea subminează preeminența dreptului în cazul în care legile nu sunt aplicabile. Nu există niciun dubiu în privința faptului că prezentele evoluții tehnologice dau naștere unor provocări enorme pentru persoanele implicate în aplicarea legii și pentru cele din media.

22. În concluzie, judecătorii și jurnaliștii au multe în comun. Întâi, datorită celor două principii fundamentale, preeminența dreptului și libertatea de exprimare, ni se acordă fiecăruia importante privilegii în interesul societății ca ansamblu. În al doilea rând, în prezent, fiecare dintre aceste privilegii sunt la fel de importante precum au fost întotdeauna, datorită nevoii de a trage la răspundere tot mai puternica ramură executivă a guvernului național. În al treilea rând, fiecare dintre aceste privilegii presupune responsabilități concomitente pe care noi, judecătorii și jurnaliștii, nu ar trebui niciodată să le uităm. În al patrulea rând, odată cu remarcabilele evoluții recente din lumea electronică, ponderea acestor responsabilități este mai mare ca niciodată.

David Neuberger

Hong Kong

26 august 2014

 

TRADUCERE DE TEODOR PAPUC  

 


[1] The Federalist nr. 78, 14 iunie 1788.

[2] Despre spiritul legilor, (1748) vol. 1, pag. 181.

[3] Partea a V-a a Programului 2 la Legea Jurămintelor și Declarațiilor (amendament) din 1997.

[4] Ibid.

[5] Potrivit Lordului Denning în The Road to Justice (1988), prima persoană care a formulat această idee a fost irlandezul John Philpott Curran, în 1790, însă au fost identificați alți autori.

[6] Louis D Brandeis, Other People's Money - and How Bankers Use It (1914).

[7] A v Secretary of State  [2005] UKHL 71,  [2006] 2 AC 221, para 12, per Lord Bingham.

[8] The Habeas Corpus Act 1640, care a produs efecte în anul următor.

[9] Cel puțin potrivit lui Thomas Carlyle (Prelegerea a V-a din On Heroes, Hero-Worship and the Heroic in History) și lui Oscar Wilde (The Soul of Man under Socialism Fortnightly Review Feb 1891, 290). Este corect să se spună că Burke ar fi putut vedea cele trei puteri tradiționale reprezentate de Lords Spiritual, Lords Temporal și de Commons.

 

 

 

 

 
Arrow Prev

              

Arrow Next
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 2715676  //   Vizitatori ieri: 3648  //   azi: 1196  //   Online: 131


Acces rapid