Prima   |  Media   |  Noutăţi | Revocarea judecătorilor CCM de către Parlament este neconstituţională
02.06
2014

Revocarea judecătorilor CCM de către Parlament este neconstituţională

10467 Accesări    

(Sesizarea nr.34/2014)

La 2 iunie 2014 Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la instituirea posibilităţii revocării judecătorilor Curţii Constituţionale pentru „pierderea încrederii” Parlamentului şi la limitarea competențelor autorităţii de jurisdicţie constituţională (Sesizarea nr. 34a/2014).

 

Circumstanţele cauzei

 

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 20 mai 2014 de deputaţii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Gheorghe Brega şi Corina Fusu privind controlul constituţionalităţii Legii nr. 109 din 3 mai 2013, prin care au fost operate modificări în Legea cu privire la Curtea Constituţională şi în Codul jurisdicţiei constituţionale în partea ce ţine de statutul judecătorilor, competenţa şi procedura Curţii Constituţionale.

 

Prin legea contestată a fost instituită posibilitatea Parlamentului de a ridica mandatele judecătorilor Curţii Constituționale, în special, pentru ”pierderea încrederii”. De asemenea, a fost limitată competenţa Curţii şi instituite termene mai restrânse pentru examinarea sesizărilor.

 

Autorii sesizării au pretins că, prin legea contestată, judecătorii Curţii Constituţionale au fost privaţi de inamovibilitate, precum și competențele Curții Constituționale au fost reduse, fiind astfel încălcate prevederile Constituției ce garantează independenţa judecătorilor şi a autorităţii de jurisdicţie constituţională.

 

Legea nr. 109 a fost adoptată la 3 mai 2013 şi a provocat critici vehemente din partea Preşedintelui Comisiei de la Veneţia, Secretarului General al Consiliului Europei, Preşedintelui Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi reprezentanţilor Uniunii Europene. La 8 mai 2013 legea a fost restituită de către Președintele Republicii Moldova pentru reexaminare Parlamentului şi, până în prezent, nu a fost respinsă de Parlament.

 

Astfel, autorii sesizării au solicitat exercitarea controlului a priori al constituționalității legii contestate.

 

Sesizarea a fost judecată de către Curtea Constituţională, în următoarea componenţă:

 

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dl Victor POPA,

Dl Petru RAILEAN, judecători

 

Concluziile Curţii

 

Audiind argumentele părţilor și examinând materialele dosarului, Curtea a reţinut că prin Hotărârea nr. 9 din 14 februarie 2014 Curtea a statuat că legile adoptate de Parlament, atât după, cât și înainte de publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, pot fi supuse controlul constituționalității, la sesizarea Președintelui Republicii Moldova și a celorlalți subiecți cu drept de sesizare.

 

Curtea a reţinut că, potrivit articolului 137 din Constituție, judecătorii Curții Constituționale sunt inamovibili pe durata mandatului, independenți și se supun numai Constituției.

 

Curtea a reținut că instituţia instanței de contencios constituțional are sarcina de a verifica activitatea Parlamentului. Supunerea judecătorilor Curţii la necesitatea „încrederii” din partea Parlamentului vine în contradicţie evidentă cu scopul în sine al unei curţi constituţionale.

 

În acest context, Curtea a menţionat că este inadmisibilă responsabilitatea judecătorilor Curţii Constituţionale în faţa Parlamentului, al cărui activitate o controlează. O asemenea posibilitate generează un risc de presiune din partea Parlamentului în anumite cauze ce pot apărea în faţa Curţii, iar responsabilitatea în faţa acestuia poate pune presiune indirectă asupra unui judecător care să evite să ia decizii nepopulare sau care să ia decizii care vor fi populare pentru  legislativ, pentru ca acesta să nu-şi „piardă încrederea”. Acest fapt este de natură să genereze suspiciuni cu privire la imparţialitatea judecătorilor, aceştia fiind la libera apreciere a unui organ prin excelenţă politic, activitatea cărui se desfăşoară sub semnul politicianismului, existând pericolul de subordonare unor influenţe străine de scopul Curţii.  

 

Mai mult, Curtea a constatat că este nonsens juridic ca mandatele judecătorilor Curţii Constituţionale să poată fi ridicate de Parlament de vreme ce nu Parlamentul desemnează toţi judecătorii Curţii. Chiar dacă judecătorii Curţii depun jurământul în faţa plenului Parlamentului, Preşedintelui şi Consiliului Superior al Magistraturii, aceasta nu înseamnă că Parlamentul intervine ca factor de decizie în desemnarea lor, ci are natura unei proceduri solemne protocolare de învestitură şi de determinare a datei începerii exercitării mandatului de judecător.

 

În lumina celor expuse, ridicarea mandatelor judecătorilor Curţii Constituţionale de către Parlament reprezintă o imixtiune nepermisă în activitatea Curţii Constituţionale, altfel spus, o încălcare a principiului independenţei acesteia, şi este contrară principiilor inamovibilităţii şi independenţei judecătorilor săi [articolele 134 alin. (2) şi 137 din Constituţie].

 

De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile abrogate ale articolelor 25/1 din Lege şi 7/1 din Cod au consacrat o atribuţie nouă Curţii – suspendarea acţiunii actelor contestate, în vederea evitării prejudiciilor şi consecinţelor negative iminente, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art.135 lit.a) din Constituţie.

 

Abrogarea acestor prevederi a avut menirea de a exclude referinţa directă în normele legale la controlul constituţionalităţii actelor cu caracter individual emise de Parlament, Preşedinte şi Guvern.

 

Curtea a reţinut că prevederile articolului 135 din Constituţie nu instituie vreo diferenţă între hotărârile care pot fi supuse controlului său, sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ ori individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate.

 

Instituirea atribuţiei de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din Republica Moldova, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic, şi în asigurarea separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

 

Curtea a reţinut că sensul normei cuprinse în art.72 alin. (3) lit.c) din Constituţie, de a reglementa organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea funcţionalităţii şi mecanismelor instanţei de contencios constituţional. 

 

De aceea, prevederile Constituţiei nu permit legiuitorului să limiteze, elimine sau reducă atribuţiile conferite Curţii Constituţionale, aceasta echivalând cu golirea sa de conţinut, respectiv cu  renunţarea la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inadmisibil.

 

Curtea a reiterat că orice normă legală ori modificare legislativă, adoptată în baza art.72 alin.3 lit. c) din Legea Fundamentală, care ar avea ca efect blocarea sub orice formă a funcţionalităţii Curţii, se consideră neconstituţională ab initio. Astfel, nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art.72 alin.(3) lit.c) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii.

 

Sub acest aspect, chiar dacă atribuţia privind suspendarea acţiunii actelor contestate în cadrul controlului constituţionalităţii a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art.135 lit.a) din Constituţie.

 

Eliminarea atribuţiei Curţii Constituţionale referitoare la suspendarea acţiunii actelor contestate, inclusiv a celor care se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în cadrul controlului de constituţionalitate este neconstituţională. Or, protejarea libertăţii şi a demnităţii umane împotriva oricărei forme de abuz săvârşit de către autorităţile publice reprezintă unul dintre principiile centrale ale statului de drept.

 

De asemenea, cu referire la instituirea unor termene mai restrânse de soluţionare a sesizărilor, Curtea a reţinut că eficacitatea acţiunii Curţii, exercitată în conformitate cu competenţa stabilită prin articolul 135 din Constituţie, ca şi în cazul oricăror litigii sau procese, este indisolubil legată de respectarea unor termene rezonabile. În caz contrar, jurisdicţia constituţională ar risca să devină una iluzorie.

 

Rezonabilitatea termenelor se determină în funcţie de mai mulţi factori: complexitatea cauzei, comportamentul instanţei, comportamentul părţilor, comportamentul altor autorităţi implicate.

 

În acest context, Curtea a observat că alin. (6) al articolelor 25/1 din Lege şi 7/1 din Cod dispun că, în cazul suspendării acţiunii actului normativ contestat, Curtea Constituţională va examina, în fond, sesizarea într-un termen rezonabil, care nu va depăşi 15 zile de la înregistrare. În caz de  necesitate, Curtea Constituţională poate decide, argumentat, prelungirea termenului de 15 zile cu încă maximum 15 zile.

 

Astfel, deşi consacră noţiunea de „termen rezonabil”, aceeaşi normă fixează acest termen la un maxim de 15 zile. Sub acest aspect, norma consacră un nonsens juridic, dovedind un mod deficitar şi imprecis de redactare.

 

Curtea a reţinut că aceste norme riscă să scurtcircuiteze activitatea Curţii Constituţionale, în special în contextul în care Parlamentul nu a prevăzut resursele necesare pentru a susţine activitatea Curţii Constituţionale în acest sens şi impunerea acestora a avut loc fără consultarea Curţii şi nici a societăţii sau a instituţiilor naţionale şi internaţionale de resort.

 

Curtea a statuat, cu titlu de principiu, că reglementarea termenelor de examinare şi a procedurilor Curţii Constituţionale prin legi emise de Parlament vine în contradicţie cu principiul independenţei Curţii. În practica altor state, normalitatea constă în autonomia regulamentară a Curţii, aceasta având dreptul să-şi aprobe propriile regulamente de procedură. În mod similar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi adoptă propriul regulament de procedură.

 

În acest context, stabilirea unor termene excesiv de restrânse a fortiori afectează independenţa Curţii şi riscă să compromită examinarea completă a cauzelor şi, respectiv, să golească de conţinut funcţia Curţii de garant al Constituţiei.

 

Hotărârea Curţii

 

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a admis sesizarea şi a declarat neconstituţională Legea nr. 109 din 3 mai 2013 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

 

De asemenea, Curtea a declarat neconstituţionale prevederile referitoare la instituirea unor termene restrânse de examinare a sesizărilor.

 

Hotărârea este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

 
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 6221398  //   Vizitatori ieri: 2795  //   azi: 1995  //   Online: 12
Acces rapid