Prima   |  Rezumate CEDO   |  2018 | Wanner v. Germania (dec.). Condamnarea pentru mărturie falsă în legătură cu refuzul unui infractor condamnat de a spune numele complicilor săi. Inadmisibilă
23.10
2018

Wanner v. Germania (dec.). Condamnarea pentru mărturie falsă în legătură cu refuzul unui infractor condamnat de a spune numele complicilor săi. Inadmisibilă

263 Accesări    

Wanner v. Germania (dec.) - 26892/12
Decizia din 23.10.2018 [Secția a V-a]

Articolul 6 

Articolul 6-2 

Prezumția de nevinovăție

Condamnarea pentru mărturie falsă în legătură cu refuzul unui infractor condamnat de a spune numele complicilor săi: inadmisibilă

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Condamnarea pentru mărturie falsă în legătură cu refuzul unui infractor condamnat de a spune numele complicilor săi: inadmisibilă

În fapt Reclamantul a fost condamnat pentru un atac comis cu trei complici necunoscuți. După ce condamnarea a devenit definitivă, acesta a fost audiat ca martor de către judecătorul de instrucție în procedurile împotriva complicilor săi, în scopul stabilirii identității lor. El a negat participarea la infracțiune, așa cum a făcut-o pe durata procedurilor penale intentate împotriva sa, și a declarat că nu poate spune nimic despre cei care au participat la atac. Acesta a fost condamnat ulterior pentru oferirea de mărturii false.

În drept

Articolul 6 § 2: Reclamantul a pretins, în primul rând, că răspunsurile sale veridice la întrebări puteau conduce la urmărirea sa penală ulterioară pentru infracțiuni pentru care încă nu a fost condamnat. În al doilea rând, el a pretins că autoritățile urmăreau în mod indirect să-l convingă să depună o mărturie retroactivă ca urmare a încetării procedurilor penale (inițiale) împotriva sa, în ciuda faptului că a negat participarea la infracțiunea în discuție pe parcursul acestor proceduri.

(i) Urmărirea penală ulterioară - Reclamantului nu i s-a spus că are dreptul la tăcere. Cu toate acestea, faptele cazului nu au susținut afirmația sa că risca urmărirea penală în legătură cu alte infracțiuni. Mai mult, examinarea sa ca martor în cadrul procedurilor împotriva celor trei complici necunoscuți la atac, pentru care fusese deja condamnat, a servit doar scopului identificării acelor complici. Nu a existat niciun indiciu potrivit căruia complicii erau membri ai unei bande criminale și că acest fapt îl putea incrimina pentru participarea la alte infracțiuni. Autoritățile naționale nu au avut niciun motiv plauzibil să-l suspecteze de implicare într-o (altă) infracțiune sau nicio intenție de a intenta o acțiune penală împotriva sa în legătură cu o astfel de infracțiune. Așadar, reclamantul nu a fost astfel „afectat în mod substanțial”, fiind obligat să-și îndeplinească obligația civică de martor și să depună o mărturie sinceră. Prin urmare, el nu putea fi considerat „acuzat”, de comiterea unei infracțiuni în sensul articolului 6 § 1, în privința unor posibile alte infracțiuni, atunci când a fost audiat ca martor de către judecătorul de instrucție. Prin urmare, latura penală a articolului 6 din Convenție nu a era aplicabilă în privința acestui capăt de cerere.

(ii) Participarea la atac Nu exista posibilitatea legală ca acesta să fie urmărit din nou pentru participarea la acel atac, astfel că acesta nu era, din punct de vedere legal, „afectat în mod substanțial” de obligația de a răspunde sincer, în calitate de martor, la întrebările care i-au fost adresate de către judecătorul de instrucție în cadrul procedurilor împotriva celorlalți complici necunoscuți la acel atac. El nu a fost „acuzat” de comiterea unei infracțiuni în sensul articolului 6 § 1, în privința participărilor sale la această infracțiune.

Mai mult, având în vedere ultima sa convingere, reclamantul nu se mai putea baza pe prezumția de nevinovăție, pentru că protecția oferită de această prezumție înceta odată ce se dovedea în mod corespunzător că acuzatul era vinovat de comiterea infracțiunii în discuție, așa cum o dovedea textul articolului 6 § 2. În circumstanțele precise ale prezentei cauze, în care evident că nu exista niciun risc de urmărire penală ulterioară a persoanei examinate ca martor, rațiunea din spatele dreptului de a nu te autoincrimina nu reclama un drept al acelui martor de a refuza să depună mărturii. Chiar dacă acel martor ar fi făcut declarații care îl autoincriminau, acestea puteau – în lumina principiului ne bis in idem să nu contribuie o contribuție activă la condamnarea sa împotriva voinței sale, fapt care stă la baza garanțiilor conținute de articolul 6. Mai curând, administrarea efectivă a justiției îi impunea unui asemenea martor – ca oricărui martor care nu avea dreptul să refuze depunerea de mărturii – să-și respecte obligația civică de a oferi mărturii veridice în conformitate cu dreptul procedural penal relevant. Articolul 6 din Convenție nu-i acorda, prin urmare, niciun privilegiu unui fost inculpat a cărui condamnare devenise definitivă în privința oferirii de mărturii despre infracțiunea pentru care a fost condamnat. Articolul 6 din Convenție nu era, așadar, aplicabil în privința acestui capăt de cerere a reclamantului.

Concluzie: inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae).

Articolul 10: Ingerința sub forma condamnării penale a reclamantului era prevăzută de lege și urmărea scopurile legitime ale „menținerii autorității judecătorești”, precum și al „prevenirii comiterii de infracțiuni", acest ultim concept cuprinzând asigurarea dovezilor în scopul descoperirii și al urmăririi penale a infracțiunilor.

Obligația de a oferi probe în cadrul procedurilor penale constituia, în mod obișnuit, o obligație civică firească într-o societate democratică guvernată de preeminența dreptului, iar tot ceea ce i s-a cerut reclamantului era să depună mărturie cu privire la numele complicilor săi la comiterea infracțiunii. Nu a existat niciun indiciu că acest fapt putea conduce la descoperirea oricăror alte infracțiuni care să implice participarea sa. În aceste condiții, hotărârile tribunalelor naționale de a nu-l absolvi pe reclamant de obligația legală a oricărui martor de a oferi dovezi în cadrul anchetelor penale și, în cele din urmă, în cadrul procesului împotriva terților, nu puteau fi considerate disproporționate față de scopurile prevenirii criminalității și menținerii autorității puterii judecătorești. Chiar presupunând că articolul 10 era aplicabil, ingerința a fost, astfel, „necesară într-o societate democratică”.

Concluzie: inadmisibilă (vădit nefondată).

(A se vedea Weh v. Austria, 38544/97, 8 aprilie 2004, Nota informativă 63; și Phillips v. Regatul Unit, 41087/98, 12 decembrie 2001)

 © Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova".

 
Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 5051092  //   Vizitatori ieri: 2721  //   azi: 578  //   Online: 6
Acces rapid