|
|
Prima | Rezumate CEDO | 2019 | Glaisen v. Elveția (dec.). Lipsa accesului într-un cinematograf privat pentru o persoană cu dizabilități care dorea să vizioneze un film care nu era rulat în cinematografele cu acces pentru persoane cu dizabilități. Articolul 8 nu este aplicabil; inadmisibilă
25.06
2019 Glaisen v. Elveția (dec.). Lipsa accesului într-un cinematograf privat pentru o persoană cu dizabilități care dorea să vizioneze un film care nu era rulat în cinematografele cu acces pentru persoane cu dizabilități. Articolul 8 nu este aplicabil; inadmisibilăGlaisen v. Elveția (dec.) - 40477/13 Articolul 8 Articolul 8-1 Respectarea vieții private Lipsa accesului într-un cinematograf privat pentru o persoană cu dizabilități care dorea să vizioneze un film care nu era rulat în cinematografele cu acces pentru persoane cu dizabilități: articolul 8 nu este aplicabil; inadmisibilă În fapt – În octombrie 2008, reclamantul, un paraplegic, s-a aflat în imposibilitatea de a intra într-un „cinematograf de artă experimentală”, pentru a viziona filmul pe care dorea să-l vizioneze și care nu era rulat în alte cinematografe din oraș. Nu exista o rampă de acces în cinematograf pentru scaunele cu rotile, iar reclamantului nu i-a fost permisă transportarea în interiorul clădirii. Reclamantul s-a considerat discriminat și a inițiat acțiuni de despăgubire împotriva companiei care administra cinematograful. Totuși, toate acțiunile sale au fost respinse în 2011 și în 2012. În drept – Articolul 8: Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități din 2006 stabilește principiul „participării și integrării efective și depline în societate” a persoanelor cu dizabilități. Totuși, Curtea a constatat anterior că articolul 8 din Convenția Europeană era aplicabil doar în cazuri excepționale, atunci când lipsa accesului în instituțiile deschise pentru public îi împiedicau pe reclamanți să-și gestioneze viețile, cu încălcarea dreptului la dezvoltarea personală, a dreptului de a stabili și de a dezvolta relații cu alte persoane și cu lumea exterioară. Articolul 8 nu presupunea un drept de acces la un anumit cinematograf pentru vizionarea unui anumit film, cu condiția că accesul general era garantat de alte cinematografe din apropriere. De fapt, se pare că celelalte cinematografe ale companiei în discuție erau adaptate necesităților reclamantului. Procentul de filme rulate exclusiv în cinematograful în discuție totaliza doar 10% spre 12% în 2009 și 2010. Rezultă că reclamantul se bucura de un acces larg la cinematografele din regiunea sa. Cu alte cuvinte, lipsa accesului la cinematograful în discuție pentru a viziona un anumit film nu l-a împiedicat pe reclamant să-și gestioneze viața de o manieră care să-i încalce dreptul la dezvoltarea personală, dreptul de a stabili și de a menține relații cu alte persoane și cu lumea exterioară. Unul dintre obiectivele legislației naționale relevante era crearea de condiții pentru facilitarea participării persoanelor cu dizabilități în viața comunității, în special ajutându-le să fie autonome în stabilirea relațiilor sociale. Pe de altă parte, prevederile privind beneficiile personale aveau un câmp de aplicare limitat. Dispozițiile erau orientate spre prevenirea atitudinilor segregaționiste grave care excludeau persoanele cu dizabilități din anumite activități, de teama că simpla lor prezență putea perturba calmul sau conduita obișnuită a clienților. Discriminarea constă în orice tratament diferențiat „deosebit de evident, care creează o inegalitate majoră îndreptată spre sau care conduce la degradarea sau la marginalizarea unei persoane cu dizabilități”. Tribunalul federal a oferit motive suficiente pentru a explica de ce situația reclamantului nu a fost atât de gravă încât să fie calificată discriminare. În consecință, Curtea nu a avut niciun motiv să se distanțeze de constatările tribunalelor elvețiene, în special de cele ale tribunalului federal, a cărui hotărâre concisă se referea la jurisprudența relevantă a Curții pentru a constata că prevederile Convenției nu-i impuneau Elveției să introducă în legislația națională conceptul de discriminare pretins de către reclamant. Rezulta că reclamantul nu se putea baza pe articolul 8 din Convenție. Cu privire la aplicabilitatea articolului 10 din Convenție, această prevedere nu avea un câmp de aplicare mai larg decât articolul 8, în raport cu circumstanțele acestui caz. Articolul 10, mai exact dreptul de a primi informații, nu-i garanta reclamantului accesul la un cinematograf în care rula filmul pe care dorea să-l vadă. Concluzie: inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae). (Vezi, de asemenea, Botta v. Italia, 21439/93, 24 februarie 1998; Zehnalová și Zehnal v. Republica Cehă (dec.), 38621/97, 14 mai 2002, Nota informativă 43; Mółka v. Polonia (dec.), 56550/00, 11 aprilie 2006, Nota informativă 86; Neagu v. România (dec.), 49651/16, 29 ianuarie 2019; și fișa privind Persoanele cu dizabilități și Convenția Europeana a Drepturilor Omului) © Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova". |