Novikova şi alţii v. Rusia. Detenţia şi condamnarea administrativă în cazul unor unici protestatari pentru încălcarea condiției de notificare prealabilă. Încălcare

Novikova şi alţii v. Rusia - 25501/07, 57569/11, 80153/12 et al.
Hotărârea din 26.4.2016 [Secţia a III-a]

Articolul 10 

Articolul 10-1 

Libertatea de exprimare

Detenţia şi condamnarea administrativă în cazul unor unici protestatari pentru încălcarea condiției de notificare prealabilă: încălcare 

În fapt – Legea privind desfășurarea întrunirilor publice din 2004* impunea notificarea prealabilă a autorităților publice despre desfășurarea unor evenimente sau a unor pichetări publice. „Pichetările” erau definite drept o formă de exprimare publică a opiniei, care nu presupune deplasarea în spaţiu sau utilizarea unor echipamente de amplificare a sunetului. Condiţia notificării nu era aplicabilă în cazul aşa-numitelor „demonstraţii statice cu un singur protestatar”, dar, în virtutea unui amendament din 2012 la Legea privind desfăşurarea întrunirilor publice, trebuia păstrată o anumită distanţă între protestatarii unici care nu aveau legătură unii cu alţii. Distanţa precisă era lăsată la discreţia autorităţilor regionale, însă nu trebuia să fie mai mică de cincizeci de metri. Legea le acorda tribunalelor naţionale competenţa de a decide post facto dacă un eveniment public fusese o întrunire sau o demonstraţie statică cu un singur protestatar.

În intervale de timp şi în locuri diferite, cei cinci reclamanţi au participat la demonstraţii paşnice cu un singur protestatar, fiecare dintre acestea sfârşind cu conducerea reclamanţilor la secţia de poliţie şi reţinerea lor pentru câteva ore.

Potrivit Guvernului rus, primii trei reclamanţi au participat la demonstraţii publice de grup. În speţă, în locul în care a protestat primul reclamant erau prezente alte cinci persoane care ţineau în mână pancarte cu slogane similare. În ceea ce-l priveşte pe al doilea reclamant, la locul demonstraţiei s-au adunat aproximativ cinci trecători, care s-au dispersat după avertismentul făcut de către un ofiţer de poliţie. În cazul celui de-al treilea reclamant, a existat o altă persoană care avea revendicări similare, însă de cealaltă parte a străzii.

Primii trei reclamanţi au fost ulterior condamnaţi pentru comiterea unei contravenţii administrative, întrucât au participat la o demonstraţie publică fără a o notifica în prealabil, fiind obligaţi să plătească amenzi cuprinse între 29 EUR şi 505 EUR. Primul reclamant a fost condamnat în baza unei legi anterioare anului 2012. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au fost condamnaţi în baza unor prevederi noi ale aceleiaşi legi.

Celui de-al patrulea reclamant i s-au acordat echivalentul în ruble a 149 EUR, ca urmare a unui proces civil intentat împotriva poliţiei pentru detenţia sa ilegală. Totuşi, cererea civilă a celui de-al cincilea reclamant împotriva poliţiei a fost respinsă; urmărirea sa pentru folosirea unui limbaj licenţios a fost încetată, în baza prescripţiei.

În drept – Articolul 10: Având în vedere afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia acţiunile autorităţilor vizaseră „demonstraţiile lor în calitate de unici participanţi”, nu întrunirea paşnică împreună cu alţii, Curtea a considerat potrivit să examineze cazul în baza articolului 10, având în vedere principiile din jurisprudenţa sa privind articolul 11. Demonstraţiile evidenţiau probleme de interes public şi constituiau o formă de exprimare politică.

(a) Primul, cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant

(i) Deciziile de întrerupere a demonstraţiilor şi de conducere a reclamanţilor la secţia de poliţie – În ciuda anumitor rezerve, Curtea a presupus că ingerinţa contestată avea o bază în dreptul naţional şi urmărea scopul legitim al „prevenirii comiterii de infracţiuni”. Cu privire la proporţionalitate, Curtea nu a fost satisfăcută de motivele pertinente şi suficiente prezentate la nivel naţional. În special având în vedere numărul estimat al participanţilor, care varia de la două persoane (în cazul celui de-al treilea reclamant) la şase persoane (în cazurile primului şi celui de-al doilea reclamant), notificarea nu ar fi servit unui scop care să le permită autorităţilor să reducă la minim orice întrerupere a circulaţiei rutiere sau posibilitatea de acordare a primului-ajutor, atunci când este necesar. Nimic nu a sugerat faptul că autorităţile aveau alte motive să considere că situaţia ar crea îngrijorări privind securitatea cuiva sau siguranţa publică. Reclamanţii nu au obstrucţionat trecătorii sau circulaţia rutieră, nu au folosit şi nici nu au instigat la comiterea de violențe, şi nu au refuzat să înceteze activităţile lor ilegale prima facie. Autorităţile ar fi trebuit să dea dovadă de o anumită toleranţă, permiţându-le să-şi desfăşoare demonstraţiile. S-ar fi putut aplica o amendă rezonabilă, dacă era cazul. Prin urmare, nu au existat motive convingătoare pentru a se pune capăt demonstraţiilor şi pentru a fi conduşi reclamanţii la secţia de poliţie.

(ii) Urmărirea pentru comiterea unei contravenţii administrative – Legislaţia dinaintea anului 2012, care a servit ca bază pentru urmărirea reclamantului, nu a fost suficient de previzibilă în privința conduitei sau a omisiunilor care pot fi clasificate drept contravenţii din cauza încălcării condiţiei notificării, acolo unde existau dubii cu privire la faptul că demonstraţia în cauză era sau nu o demonstraţie de grup (sub forma unei întruniri sau a unei demonstraţii statice), o serie de demonstraţii simultane cu o singură persoană sau o singură demonstraţie cu o singură persoană.

Cu privire la modificările din 2012, aşa cum au fost acestea interpretate de către Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse în 2013, a existat la nivel naţional o nevoie certă pentru împiedicarea organizatorilor unei întruniri de a se sustrage de la obligaţiile care ţin de notificare, prin ascunderea caracterului de întrunire publică sub masca demonstraţiilor cu o singură persoană. Totuşi, alegerea legislativă de criminalizare sau de echivalare cu o contravenţie a unei conduite sau a unei omisiuni nu ar trebui să contravină însăşi esenţei drepturilor fundamentale, printre care se numără şi dreptul la libertatea de exprimare. Scopurile primare ale condiţiei notificării – cel de a le permite autorităţilor să garanteze siguranţa publică şi să protejeze drepturile participanţilor la eveniment şi ale altor persoane – erau pe deplin realizabile prin aplicarea rezonabilă a condiţiei distanţei. Curtea nu a putut deduce ce scop legitim au urmărit autorităţile prin acordarea competenţei de calificare post facto a unui eveniment ca „întrunire” de către instanţele naţionale. Nici nu a putut discerne motivele suficiente ale condamnării pentru nerespectarea condiţiei notificării într-un caz în care protestatarii stăteau locului, în mod paşnic şi fără să deranjeze pe nimeni, la o distanţă de aproximativ cincizeci de metri unii de alţii. Nu era în discuţie niciun considerent imperios referitor la siguranţa publică, la prevenirea dezordinii sau la protecţia drepturilor altora. Singurul considerent relevant – nevoia de a sancţiona comportamentul ilegal – nu era unul suficient, în acest context, în lipsa elementelor agravante.

Aşadar, de vreme ce a acceptat că scopul ingerinţei putea fi prevenirea dezordinii, Curtea a considerat că dreptul reclamanţilor la exercitarea libertăţii lor de exprimare nu a fost avut în vedere în mod adecvat, atunci când s-au examinat acuzaţiile de comitere a unei contravenţii administrative formulate împotriva lor.

Pentru Curte, simpla prezenţă a două sau mai multor persoane în acelaşi loc şi în acelaşi timp nu a fost suficientă pentru calificarea situaţiei drept „întrunire”. Aşa cum a arătat-o cazul celui de-al treilea reclamant, simplul fapt al două demonstraţii simultane cu o singură persoană, demonstraţii care vizau acelaşi subiect, nu era suficient ca să confirme caracterul concertat sau premeditat al acţiunilor demonstranţilor. În această privinţă, concluziile tribunalelor naţionale nu au fost suficient de motivate.

Mai mult, demonstranţii unici puteau şi urmăreau, prin natura activităţii lor, să atragă atenţia trecătorilor. Totuşi, instanţele naţionale au dat dovadă de o abordare formalistă în cazul celui de-al doilea reclamant, prin calificarea interacţiunii sale cu trecătorii drept un eveniment de grup care necesita o notificare prealabilă, chiar dacă era dificil să se imagineze cum putea un asemenea eveniment să genereze o adunare semnificativă care să justifice măsuri specifice din partea autorităţilor şi chiar dacă nu era nimic care să sugereze că reclamantul a conceput ab initio evenimentul la care participa drept o întrunire. Cu privire la prezumţia de nevinovăţie, acolo unde autorităţile ar fi suspectat comiterea unor acţiuni intenţionate care vizau sustragerea de la obligaţia de notificare, ele ar fi trebuit să probeze elementele de fapt şi de drept relevante.

În fine, Curtea a notat faptul că amenzile aplicate în caz de comitere a contravenţiei în discuţie au crescut de zece ori, în 2012. În speţă, amenda de 505 EUR aplicată celui de-al doilea reclamant a fost disproporţionată, dat fiind faptul că omisiunea de notificare a evenimentului în discuţie nu a provocat niciun fel de prejudiciu. Nivelul ridicat al amenzilor era de natură să aibă un „efect inhibitor” asupra recurgerii legitime la opţiunea protestelor sau a demonstraţiilor cu un singur participant.

(iii) Concluzie generală – În lipsa unor factori agravanţi, întreruperea intempestivă a evenimentelor, urmată de conducerea reclamanţilor la secţia de poliţie şi apoi urmărirea lor doar pentru că au organizat sau participat la un eveniment public nenotificat au constituit o ingerinţă disproporţionată în libertatea de exprimare a primilor trei reclamanţi.

(b) Cel de-al patrulea reclamant – Presupunând chiar că concluzia tribunalului naţionale potrivit căreia poliţia a acţionat ilegal a constituit, în esenţă, o recunoaştere a încălcării libertăţii sale de exprimare, Curtea nu consideră că suma de 149 EUR a reprezentat o reparaţie adecvată şi suficientă.

(c) Cel de-al cincilea reclamant – Este neclar care au fost mai exact cuvintele rostite de către reclamant, care i s-au reproşat. Aşadar, Curtea a considerat, ţinând cont de prezumţia de nevinovăţie, că acesta nu a folosit un limbaj licenţios în măsura sau în modul în care acesta ar fi justificat conducerea sa la secţia de poliţie şi întreruperea demonstraţiei sale. Tribunalele naţionale nu au reuşit să evalueze în mod special chestiunile de fapt şi de drept privind legalitatea şi necesitatea conducerii acestuia la secţia de poliţie, precum şi efectul advers pe care l-a avut aceasta pentru exercitarea libertăţii lui de exprimare. Reacţia autorităţilor faţă de demonstraţia sa a fost, aşadar, disproporţionată.

Concluzie: încălcare, în ceea ce-i priveşte pe toţi cei cinci reclamanţi (unanimitate).

Articolul 41: Niciun capăt de cerere din partea celui de-al patrulea reclamant cu privire la prejudiciu. 7,500 EUR pentru fiecare din primii trei reclamanţi şi 6,000 EUR pentru cel de-al cincilea reclamant, în ceea ce priveşte prejudiciul moral; 120 EUR pentru cel de-al doilea reclamant, în ceea ce priveşte prejudiciul material; cererea celui de-al cincilea reclamant pentru acoperirea prejudiciului material – respinsă.

* Legea federală nr. FZ-54 din 19 iunie 2004 privind adunările, întâlnirile, demonstraţiile, marşurile şi pichetările („Legea privind întrunirile publice”).

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie.