Sakkal şi Fares v. Turcia (dec.). Presupusa imposibilitate de a contesta ordinele de expulzare a reclamanţilor. Inadmisibilă

636 Views

Rywin v. Polonia - 6091/06, 4047/07 și 4070/07
Hotărârea din 18.2.2016 [Secţia I]

Articolul 6

Proceduri penale

Articolul 6-1

Tribunal imparţial

Tribunal independent

Presupusa influenţă a unei comisii parlamentare de anchetă şi a relatărilor presei asupra unui proces penal: nicio încălcare

Articolul 6-2

Prezumţia nevinovăţiei

Presupusa influenţă a unei comisii parlamentare de anchetă şi a relatărilor presei asupra unui proces penal: nicio încălcare

În fapt – În decembrie 2002, un cotidian national de top a publicat un articol despre actele de corupţie din procedura legislativă legate de amendarea Legii audiovizualului. Articolul îl critica pe reclamant, un cunoscut producător de film, şi pe câţiva înalţi oficiali de stat. Ca urmare a dezvăluirilor din presă, procuratura de pe lângă Curtea de Apel a iniţiat proceduri împotriva reclamantului, pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă. Cu câteva zile mai târziu, camera inferioară a Parlamentului a adoptat o rezoluţie pentru instituirea unei comisii de anchetă. Cazul a făcut obiectul unor vaste analize ale presei. În afară de alte acţiuni, reclamantul a introdus o cerere împotriva unui ziar săptămânal, invocând încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie. Acţiunea sa a fost respinsă. Majoritatea şedinţelor comisiei de anchetă au fost publice şi au fost transmise în direct la radio şi televiziune. Minutele întrunirilor comisiei au fost publicate în mod sistematic pe site-ul Parlamentului şi au făcut obiectul comentariilor media mai mult timp. Comisia a colaborat îndeaproape cu procuratura care administra urmărirea penală a reclamantului. Preşedintele comisiei i-a solicitat procuraturii să efectueze anumite măsuri de investigaţie, în acest sens având loc mai multe schimburi de informaţii. În aprilie 2004, la câteva zile după ce comisia a adoptat raportul final, reclamantul a fost găsit vinovat de tentativă de fraudă. În mai 2004, camera inferioară a Parlamentului a aprobat un raport alternativ elaborat de către unul din membrii comisiei. În decembrie 2004, Curtea de Apel l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa închisorii pentru complicitate şi instigare la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă.

În procedurile din faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului său de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial, pentru că procedurile comisiei parlamentare de anchetă, derulate în paralel cu procesul său, au avut legătură cu aceleaşi fapte şi circumstanţe şi au presupus utilizarea aceloraşi probe, ca în procedurile penale. Reclamantul s-a plâns atât de modul în care a fost formulată rezoluţia privind înfiinţarea comisiei de anchetă, rezoluţie adoptată de camera inferioară a Parlamentului, cât şi de constatările din raportul final al comisiei. Acesta s-a mai plâns că relatările din presă a celor două proceduri a agravat caracterul inechitabil al procedurilor penale derulate împotriva sa.

În drept – Articolul 6 §§ 1 şi 2

(a) Respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie – Afirmaţiile care au stat la baza cererii reclamantului au fost făcute înainte de pronunțarea hotărârii definitive a Curţii de Apel. Autorităţile vizate erau, astfel, obligate să respecte principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Legislaţia naţională relevantă prevedea în mod clar că activitatea comisiei parlamentare de anchetă avea un caracter politic. Scopul raportului comisiei era să pornească sau să contribuie la o eventuală dezbatere parlamentară privind neregulile identificate în activitatea autorităţilor publice şi a instituţiilor care făceau obiectul controlului parlamentar. Conduita persoanelor care nu au acţionat în calitate oficială putea fi examinată de către comisie doar în măsura în care era necesar să se identifice deficienţele instituţiilor şi ale autorităţilor publice. Comisia era obligată să se abţină de la a face constatări privind răspunderea penală a persoanelor care nu au acţionat în calitate oficială. Orice asemenea „constatare” dintr-o rezoluţie parlamentară sau dintr-un raport al unei comisii parlamentare de anchetă ar fi contrară Constituţiei poloneze. Mai mult, legislaţia naţională relevantă permitea derularea anchetelor comisiei concomitent cu procedurile penale, cu referire la aceleaşi fapte şi circumstanţe. În această situaţie, comisia era obligată să se asigure că constatările şi concluziile sale nu încălcau drepturile persoanelor a căror activitate făcea obiectul procedurilor penale derulate concomitent, în special dreptul la prezumţia de nevinovăţie.

Afirmaţiile în discuţie au fost făcute pe fondul unor vaste relatări ale presei, care au stat de fapt la baza înfiinţării comisiei însărcinate cu investigarea acuzaţiilor de corupţie şi ingerinţe ilegale ale unor înalte figuri din stat în procesul legislativ. Existau, aşadar, motive imperative de interes public pentru desfăşurarea procedurilor din faţa comisiei în mod public şi transparent şi pentru informarea opiniei publice cu privire la concluziile raportului.

Potrivit reclamantului, modul în care a fost formulată rezoluţia parlamentară, şi în special referirea la presupusa lui „încercare de extorcare a avantajelor financiare şi politice”, constitiau un indiciu clar că membrii Parlamentului aveau idei preconcepute în ceea ce priveşte vinovăţia sa. Din contra, Curtea a considerat că afirmaţiile în discuţie, privite în lumina rezoluţiei ca întreg, trebuiau considerate indicii pentru comisie de investigare a circumstanţelor de fapt. În consecinţă, în măsura în care s-a făcut referire la conduita reclamantului aşa cum a fost aceasta descrisă în anumite publicaţii de presă la acel timp, rezoluţia în discuţie nu conţinea vreo afirmaţie care putea fi considerată o constatare a vinovăţiei.

Cu privire la raportul comisiei parlamentare de anchetă, concluziile sale, citite în lumina raportului ca întreg şi a contextului în care acestea au fost făcute, trebuiau înţelese ca mijloace ale comisiei de informare a Parlamentului că, în baza probelor strânse, înalţii oficiali publici identificaţi în aceasta erau suspectaţi de comiterea unei infracţiuni de corupţie. Chiar dacă raportul îl descria pe reclamant ca pe un „agent” al persoanelor în discuţie, acesta nu era acuzat în mod direct şi nici nu era exprimată vreo opinie despre conduita sa. Concluziile raportului nu conţineau nicio constatare cu privire la iniţierea procedurilor penale împotriva reclamantului sau vreun comentariu despre posibila sa tragere la răspundere penală pentru complicitate şi instigare la comiterea unor fapte de corupţie. Raportul comisiei nu conţinea nicio observaţie cu privire la procedurile penale iniţiate împotriva reclamantului sau cu privire la infracţunile pentru care era urmărit. În consecinţă, având în vedere adevărata lor semnificaţie şi contextul lor, nici formularea contestată a rezoluţiei parlamentului care înfiinţase comisia de anchetă, nici concluziile raportului comisiei nu vizau problema vinovăţiei reclamantului – o chestiune care excedea, cu certitudine, atribuţiilor unei asemenea comisii.

(b) Respectarea dreptului reclamantului de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial – În conformitate cu principiul separaţiei puterilor, comisia nu putea interfera cu exerciţiul puterii judiciare. Prin urmare, atunci când fuseseră iniţiate proceduri judiciare cu privire la aceleaşi fapte ca cele examinate de către comisie, aceasta din urmă trebuia să mențină distanţa cuvenită între propriile ei anchete şi acele proceduri. Ea trebuia să se abţină, în special, de la orice comentariu cu privire la fondul deciziilor luate de către instanţe sau modul în care era derulată investigaţia. În asemenea cazuri, comisia nu era obligată din punct de vedere legal să-şi suspende activităţile în aşteptarea rezultatului procedurilor judiciare, deşi avea această posibilitate. Mai mult, scopurile care au stat la baza celor două tipuri de proceduri erau unele diferite. Comisia fusese înfiinţată să investigheze presupusele deficienţe din partea autorităţilor publice sau a persoanelor care acţionau în calitate oficială în legătură cu procedura amendării Legii audiovizualului. Ea nu a abordat problema răspunderii penale a reclamantului şi nu a făcut nicio constatare care să-i încalce dreptul la prezumţia de nevinovăţie.

În conformitate cu legislaţia poloneză, comisiile parlamentare nu aveau competenţa influenţării eventualelor proceduri penale derulate în paralel cu propriile lor proceduri, asupra aceloraşi fapte şi circumstanţe. În primul rând, declaraţiile făcute de membrii unei asemenea comisii şi concluziile raportului ei nu aveau niciun efect juridic asupra instanţelor care examinau aspectele penale ale cazului. În al doilea rând, comisia de anchetă nu putea interveni ca o terţă parte în procedurile penale, şi nici nu putea influenţa rezultatul acestor proceduri, aplicarea regulilor de procedură sau compunerea completului de judecată. Colaborarea dintre comisie şi autorităţile judiciare era permisă, iar în anumite circumstanţe cerută chiar de legislaţia naţională; totuşi, ea trebuia să respecte cadrul juridic naţional, care avea ca scop tocmai asigurarea independenţei şi a imparţialităţii. Schimburile care au avut loc între comisia parlamentară şi autorităţile judiciare penale au determinat Comisia să supună informaţiile pe care le-a strâns atenţiei procuraturii şi a curţilor. Mai mult, apărarea însăşi a solicitat ca minutele şedinţelor comisiei să fie anexate la dosarul cauzei penale. Nu a existat nimic care să sugereze că utilizarea informaţiei în discuţie ca probă în procedurile penale a avut loc cu încălcarea normelor juridice relevante.

Prezentul caz a vizat, indubitabil, o chestiune importantă de interes general în legătură cu care presa fusese îndreptăţită, chiar obligată, să prezinte informaţia aflată în posesia ei. Importanţa cazului pentru public fusese explicată prin caracterul său fără precedent şi prin gravitatea faptelor în care se presupunea că a participat reclamantul, o figură bine-cunoscută. Prin urmare, fusese inevitabil ca presa să exprime critici acerbe cu privire la un asemenea caz sensibil, care punea la îndoială morala unor figuri publice de vârf şi relaţia dintre politică şi mediul de afaceri. Opiniile exprimate în publicaţiile în discuţie nu au emanat de la autorităţile statale şi nu au fost în niciun caz inspirate sau dirijate de către reprezentanţii autorităţilor naţionale, ci au reprezentat pur şi simplu opiniile proprii ale jurnaliştilor. Mai mult, acţiunea intentată de către reclamant împotriva unui ziar săptămânal a fost respinsă printr-o hotărâre împotriva căreia acesta nu a făcut apel. Deşi avea această posibilitate, reclamantul nu s-a plâns în faţa autorităţilor naţionale nici cu privire la apariţia acestui articol într-o altă publicaţie, nici cu privire la afirmaţiile membrilor comisiei.

Tribunalele care au judecat cazul erau compuse în totalitate din judecători profesionişti, ale căror experienţă şi pregătire le permitea, de obicei, să ignore orice sugestie venită din exterior. Mai mult, reclamantul nu a prezentat nicio probă care să demonstreze că articolele de presă ar fi putut influenţa opinia judecătorilor sau rezultatul deliberărilor din procesul penal intentat împotriva sa.

Reclamantul a fost condamnat ca urmare a desfăşurării unui proces în contradictoriu, în care a putut prezenta orice argument pe care îl considera util pentru apărarea sa. Motivarea hotărârilor nu a evidenţiat nimic care să sugereze că, în interpretarea legislaţiei naţionale sau în analizarea argumentelor părţilor şi a probelor acumulate de către procuratură, judecătorii ar fi fost influenţaţi de declaraţiile membrilor comisiei sau de concluziile conţinute în raportul acesteia.

În consecinţă, nu a fost afectat caracterul echitabil al procedurilor penale împotriva reclamantului, inclusiv sub aspectul dreptului de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial.

Concluzie: nicio încălcare (patru voturi la trei).

Curtea a hotărât că nu există nicio încălcare a articolului 3 din Convenţie cu privire la compatibilitatea stării de sănătate a reclamantului cu detenţia.