Hotărâre Nr.18 din 22.05.2017

Hotărârea nr.18 din 22.05.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură penală(intima convingere a judecătorului)(Sesizarea nr. 27g/2017)


Subiectul sesizării: Judecătorie (instanţa de fond) , judecătorul Sergiu Bularu din cadrul Judecătoriei Chișinău, sediul Centru

Tipul hotărârii: excepție de neconstituționalitate

Prevedere: Excepție de neconstituționalitate respinsă și declararea constituționalității

Hotărârea curții:
1.  ro-h18220517ro224cc.pdf


Sesizări:



1. La originea cauzei se află excepția de neconstituționalitate a următoarelor prevederi din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003:

- sintagma „și propriei convingeri" din alineatul (2) al articolului 26;

- sintagma „judecătorul și persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere" din alineatul (1) al articolului 27;

- sintagma „reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri" din alineatul (2) al articolului 101,

excepție ridicată de avocatul Andrian Paladii în dosarul nr. 10-516/15, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la 13 martie 2017 de către judecătorul Sergiu Bularu din cadrul Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională.

3. Autorul excepției de neconstituționalitate a pretins, în esență, că prevederile contestate, potrivit cărora judecătorul apreciază probele în baza propriei convingeri, încalcă articolele 114, 115 alin. (4), 124 alin. (1) și 125 alin. (5) din Constituție.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 31 martie 2017 sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova și Guvernului. Parlamentul nu a prezentat opinia sa scrisă.

6.  În ședința plenară publică a Curţii, sesizarea a fost susținută de  avocatul Andrian Paladii, autorul excepției de neconstituționalitate.

7. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, șef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituțională și organele de drept al Direcției generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, viceministru al justiției.  

A. Circumstanţele litigiului principal

8. În procedura judecătorului de instrucție din cadrul Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, se află plângerea lui A.G., depusă în baza art. 313 din Codul de procedură penală, prin care a solicitat anularea procesului verbal cu privire la efectuarea percheziției din 26 noiembrie 2015.

9. În procesul examinării plângerii, avocatul Andrian Paladii a ridicat excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din Codul de procedură penală, menționate la § 1.

10. Prin încheierea din 10 februarie 2017, instanța a dispus ridicarea excepției de neconstituționalitate și transmiterea sesizării în adresa Curții Constituționale pentru soluționare.

11. Prevederile relevante ale Constituţiei (republicată în M.O., 2016, nr. 78, art. 140) sunt următoarele:

Articolul 6

Separaţia şi colaborarea puterilor

„În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei."

Articolul 114

Înfăptuirea justiţiei

„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti."

Articolul 115

Instanţele judecătoreşti

„[...]

 (4) Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică."

Articolul 116

Statutul judecătorilor

„(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

[...]" 

12. Prevederile relevante ale Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (republicată în M. O.,  2013, nr. 15-17, art. 63)  sunt următoarele:

Articolul 1

Judecătorul, purtător al puterii judecătoreşti

„[...]

(3) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.

(4) Judecătorii iau decizii în mod independent şi imparţial şi acţionează fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, inclusiv judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale a judecătorului."

Articolul 17

Asigurarea independenţei judecătorului

„Independenţa judecătorului este asigurată prin:

a) procedura de înfăptuire a justiţiei;

[...]"

13. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003 (republicat în M.O., 2012, nr.263- 269, art.855) sunt următoarele:

Articolul 8

Prezumţia nevinovăţiei

 „[...]

 (3) Concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului."

Articolul 26

Independența judecătorilor și supunerea lor numai legii

„(1) La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor.

(2) Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară respectivă.

(3) Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce constituie obiectul învinuirii. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului.

 [...]"

Articolul 27

Libera apreciere a probelor

„(1) Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită."

Articolul 93

Probele

„[...]

(3) Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de organul de urmărire penală sau de altă parte în proces, cu respectarea prevederilor prezentului cod.

[...]"

Articolul 100

Administrarea probelor

„(1) Administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strângerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii prevăzute de prezentul cod.

 [...]

(4) Toate probele administrate în cauza penală vor fi verificate sub toate aspectele, complet şi obiectiv. Verificarea probelor constă în analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, administrarea de noi probe şi verificarea sursei din care provin probele, în conformitate cu prevederile prezentului cod, prin procedee probatorii respective.

[...]"

Articolul 101

Aprecierea probelor

„(1) Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu - din punct de vedere al coroborării lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri, formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege.

(3) Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Instanţa de judecată este obligată să pună la baza hotărârii sale numai acele probe la a căror cercetare au avut acces toate părţile în egală măsură şi să motiveze în hotărâre admisibilitatea sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate.

(5) Hotărârea de condamnare nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe declaraţiile martorului protejat sau pe probele obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii."

Articolul 383

Reluarea cercetării judecătoreşti 

„(1) Dacă în cursul deliberării instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere motivată.

[...]" 

Articolul 384

Sentinţa judecătorească

„[...]

(3) Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.

(4) Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată."

Articolul 389

Sentinţa de condamnare

„(1) Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.

(2) Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

[...]"

1. Se respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către avocatul Andrian Paladii în dosarul nr. 10-516/15, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru.

2. Se recunoaşte constituțională:

- sintagma „ şi propriei convingeri" din alineatul (2) al articolului 26;

- sintagma „judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere" din alineatul  (1) al articolului 27;

- sintagma „reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri" din alineatul (2) al articolului 101

din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

3.1. Principii generale

3.1.1. Independenţa judecătorului

37. Buna funcţionare a autorităţii judecătoreşti reprezintă un factor de primă importanţă în mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Acest fapt impune asigurarea autonomiei şi independenţei puterii judecătoreşti.

38. Astfel, dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art.6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin.(1)), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art.115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură independentă a puterii de stat.

39. Independenţa sistemului judiciar în ansamblul său garantează și independenţa individuală a judecătorilor. Aceasta trebuie să existe în raport cu societatea în general şi cu părţile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunţe.

40. Astfel, în jurisprudența sa anterioară, Curtea a evidențiat că independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă - caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în sine, nu este un privilegiu personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului (HCC nr. 22 din 5 septembrie 2013).

41. Este axiomatic faptul că la soluţionarea unei cauze un judecător nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile nici unui terţ din interiorul sau din exteriorul sistemului judiciar.

42. Prin urmare, Curtea a reținut că principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv (HCC nr. 22 din 5 septembrie 2013).

43. Curtea reține că o serie de instrumente juridice internaţionale au consacrat şi au dezvoltat statutul şi drepturile magistraţilor, garanţiile independenţei acestora, pornind de la rolul justiţiei în apărarea statului de drept.

44. Astfel, potrivit Principiilor de la Bangalore, „Judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv" (Rezoluţia ONU 2003/43 din 29 aprilie 2003).

45. În „Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile" s-a stabilit că „scopul independenţei, astfel cum este prevăzut în articolul 6 al Convenţiei, este de a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită".

46. De asemenea, în Recomandarea CM/Rec(2010)12 se menționează că „judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini sarcinile lor şi pentru a menţine autoritatea lor şi prestigiul instanţei. Toate persoanele care au legătură cu un caz, inclusiv organismele publice sau reprezentanţii lor, trebuie să se supună autorităţii judecătorului".

3.1.2. Imparțialitatea judecătorului

47. Imparţialitatea este calitatea fundamentală a unui judecător şi reprezintă atributul esenţial al justiţiei. Astfel, prin jurământul pe care-l depun înainte de a începe să-şi exercite atribuțiile, judecătorul se obligă să respecte Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să-și îndeplinească cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce îi revin.

48. O justiţie imparţială presupune că judecătorul trebuie să judece cauza în mod obiectiv, în numele legii, astfel cum prevede art. 114 din Constituție.

49. De asemenea, Curtea reține că principiul imparţialităţii instituie obligaţia judecătorului de a soluţiona cauzele fără părtinire, asigurând astfel egalitatea cetăţenilor în faţa legii, consacrată de art. 16 din Constituție.

50. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a statuat în Avizul nr. 3 din 2002 că încrederea publică şi respectul pentru sistemul juridic sunt garanţiile eficienţei sistemului juridic. Prin urmare, judecătorii ar trebui să îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără a da dovadă de prejudecăţi sau idei preconcepute.

51. De asemenea, CCJE a menționat că judecătorii trebuie de asemenea să îşi îndeplinească funcţiile cu respectul cuvenit principiului tratamentului egal al părţilor, evitând discriminările, păstrând echilibrul între părţi şi asigurându-se că fiecare este audiată în mod corect.

52. În acest sens, și Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a statuat în Recomandarea CM/Rec(2010)12 că judecătorii trebuie să protejeze drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor, în mod egal, cu respectarea demnităţii lor în desfăşurarea procedurilor judiciare. De asemenea, judecătorii ar trebui să acţioneze şi să fie percepuţi ca acţionând liber de orice influenţă externă nepotrivită în procedurile judiciare.

53. Cu referire la garanțiile unui proces echitabil Curtea Europeană a stabilit că imparţialitatea judecătorului se apreciază atât conform unei abordări subiective, care ia în considerare convingerile personale sau interesele judecătorului într-o cauză, cât şi conform unui test obiectiv, care stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (hotărârea Demicoli v. Malta din 27 august 1991).

54. Totodată, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în analiza dacă anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate.

55. Curtea reține că independenţa şi imparţialitatea judecătorilor se află într-o strânsă legătură și se consolidează reciproc, deoarece judecătorul care nu este independent nu poate prin definiţie să fie imparţial.

56. Relația de interdependență dintre imparțialitatea si independența judecătorilor este reflectată și în Recomandarea CM/Rec(2010)12, potrivit căreia independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării imparţiale a legii. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor.

57. De asemenea, judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor.

58. În acest sens, și Comisia de la Veneția a declarat că „un judecător este liber să își expună opinia, să stabilească faptele și să aplice legea în toate problemele conform propriei sale convingeri și nu este obligat să se justifice în fața nimănui, nici chiar în fața altor judecători și/sau președintele instanței, pentru modul în care a înțeles legea și a stabilit faptele. Acestea sunt garanțiile de bază care să asigure independența judecătorului de a judeca cauzele cu imparțialitate, conform conștiinței sale și interpretării pe care a dat-o faptelor, și în conformitate cu legea aplicabilă" (CDL-AD (2013) 005, pct. 21).

59. Suplimentar, Comisia de la Veneția a menționat că „Sistemele juridice europene sunt foarte variate în ceea ce privește rolul atribuit judecătorului în raport cu organul legislativ, precum și părțile în proces. În sistemele juridice europene există, de asemenea, diferite tehnici de creație legislativă, variind de la coduri detaliate și complexe până la sisteme juridice cu prevederi mai deschise, care lasă judecătorului mai mult spațiu de interpretare. Cu toate acestea, întotdeauna va exista un anumit element de discreție la interpretarea legilor, stabilirea faptelor și aprecierea probelor. Aceasta este esența funcției judiciare și reprezintă un element de bază al independenței judecătorului" (CDL-AD (2017) 002, pct. 31).

60. În contextul celor menționate, Curtea reține că independența judecătorească impune condiția ca fiecare judecător să beneficieze de libertate profesională în aplicarea imparțială a  legii, în evaluarea faptelor și aprecierea probelor în fiecare caz individual, după propria convingere.

3. 2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

61. Curtea reiterează că, potrivit articolului 114 din Constituție „justiția se înfăptuiește în numele legii".

62. Curtea observă că, potrivit normelor procesual-penale contestate, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria lui convingere.

63. Curtea subliniază că textele legale contestate trebuie înțelese și aplicate prin prisma principiilor constituționale privind înfăptuirea justiției în numele legii. Totodată, acestea urmează a fi corelate cu întreaga reglementare a aprecierii probelor, care oferă garanții suficiente pentru realizarea acestei operațiuni numai în temeiul legii, pe bază de criterii obiective, în afara arbitrariului și cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil.

64. Curtea reține că libera apreciere a probelor este strâns legată de regula cercetării sub toate aspectele, complet și obiectiv a circumstanțelor cauzei și probelor.

65. Astfel, Curtea menționează că dispozițiile potrivit cărora probele sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului urmează a fi interpretate în sensul în care propria sa convingere este formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

66. Curtea reliefează că noțiunea de „proprie convingere", care este utilizată în textele de lege criticate, nu are sensul de opinie subiectivă, ci acela al certitudinii dobândite de judecător în urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, în mod obiectiv și călăuzindu-se de lege.

67. De asemenea, Curtea observă că legiuitorul a instituit criterii clare de apreciere a probelor. Astfel, potrivit art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu - din punct de vedere al coroborării lor.

68. Curtea reține că libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri probante dinainte stabilite unei probe. Nici o probă nu poate fi apreciată în prealabil, ci aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării conjugate a tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. 

69. Or, aprecierea probelor după propria convingere nu trebuie confundată cu aprecierea după impresie, care este produsul unor perceperi emoționale.

70. La fel, Curtea menționează că libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil și imparțial, iar rezultatele aprecierii probelor sunt expuse de către instanța de judecată în acte procedurale, care  trebuie să fie motivate în mod obiectiv și sub toate aspectele potrivit legii. Motivarea se exprimă prin faptul că la admiterea unor probe și la respingerea altora judecătorul este obligat să indice motivele unei asemenea soluții.

71. În ceea ce privește motivarea hotărârilor, Curtea Europeană a statuat că rolul unei decizii motivate este să demonstreze părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată oferă părţii posibilitatea de a o contesta, precum şi posibilitatea ca decizia să fie revizuită de către o instanţă superioară. Doar prin adoptarea unei decizii motivate poate avea loc un control public al administrării justiţiei (hotărârea Suominen v. Finlanda din 1 iulie 2003).

72. Curtea reține că, potrivit art. 389 din Codul de procedură penală, sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată. Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

73. De asemenea, potrivit art. 101 alin. (5) din Codul de procedură penală, hotărârea de condamnare nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe declaraţiile martorului protejat sau pe probele obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii.

74. Prin urmare, Curtea reține că o sentință de condamnare poate fi dată doar în situația când toate probele în apărare au fost combătute de către probele în acuzare, fiind înlăturate toate dubiile privind nevinovăția persoanei. Din acest motiv, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, Codul de procedură penală stabilește la art. 383 dreptul judecătorului de a relua cercetarea judecătorească în cazul în care constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei.

75. Totodată, Curtea relevă că, potrivit art. 119 din Constituție, părţile interesate pot exercita în condiţiile legii căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 409 alin. (2) din Cod de procedură penală, prin prisma efectului devolutiv, instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului. Suplimentar, Curtea observă că art. 414 alin. (4) din Codul de procedură penală stabilește dreptul instanței de apel să dea o nouă apreciere a probelor, dacă instanța de fond a admis vreo eroare la constatarea vinovăției persoanei. Prin urmare, deciziile eronate pot fi corectate prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

76. Mai mult ca atât, Curtea Europeană a reținut în jurisprudența sa că atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (hotărârea Ekbatani v. Suedia din 26 mai 1988; hotărârea Constantinescu v. România din 27 iunie 2000).

77. De asemenea, Curtea Europeană a notat că, în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentințe de achitare care făcuse obiectul unui apel, trebuie să se procedeze la propria apreciere a faptelor pentru a cerceta dacă există suficiente temeiuri pentru condamnarea reclamantului. Ca urmare, jurisdicţia de recurs trebuia să aibă cunoştinţă de cauză în fapt şi în drept şi să studieze în ansamblul ei chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei (hotărârea Dănilă v. România din 8 martie 2007).

78. În același timp, Curtea reamintește că referitor la procesul de apreciere a probelor, în jurisprudența Curții Europene s-a conturat standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă" („beyond reasonable doubt"), care presupune că, pentru a putea fi pronunțată o soluție de condamnare, acuzația trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

79. Existența unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil și instituie în sarcina acuzării obligația de a proba toate elementele vinovăției într-o manieră aptă să înlăture dubiul (hotărârea CEDO Bragadireanu v. România, din 6 decembrie 2006; hotărârea CEDO Orhan v. Turcia din 18 iunie 2002; hotărârea CEDO Irlanda v. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978).

80. Adițional, Curtea menționează că acest standard de probă poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la principiul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, potrivit art. 8 din Codul de procedură penală, concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri, iar toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

81. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că prevederile contestate din Codul de procedură penală nu aduc atingere articolelor 114, 115 alin. (4) și 116 alin. (1) din Constituție.

Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 3941830  //   Vizitatori ieri: 2269  //   azi: 1568  //   Online: 99


Acces rapid