Hotărâre Nr.9 din 29.04.2016

Hotărârea Nr. 9 din 29.04.2016 privind modul de executare a Hotărârii Curții Constituționale nr.3 din 23 februarie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv) Sesizarea 35g/2016


Subiectul sesizării: Curtea de Apel Chişinău

Tipul hotărârii: Generală

Prevedere: Generală

Hotărârea curții:
1.  ro-h9201635g70c6d.pdf


Sesizări:



1. La originea cauzei se află sesizarea cu privire la explicarea modului de executare a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 23 februarie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală, ridicată de avocatul Alexandru Iachimciuc în dosarul nr.14r-270/16, aflat pe rolul Curții de Apel Chișinău.

2. Sesizarea a fost depusă la Curtea Constituţională la 7 aprilie 2016, de către completul de judecată din cadrul Curții de Apel Chișinău (Iurie Iordan, Ghenadie Lîsîi și Silvia Vrabii).

3. Autorul sesizării a menționat că prin Hotărârea nr. 3 din 23 februarie 2016 s-a stabilit că arestul preventiv poate fi aplicat pentru o perioadă totală de cel mult 12 luni, care include atât etapa urmăririi penale, cât şi etapa judiciară, până la emiterea încheierii judecătoreşti prin care persoana este eliberată din arest sau momentul pronunţării sentinţei de către instanţa de fond. 

4. De asemenea, potrivit pct.2 lit.c) din dispozitivul hotărârii menționate: „Termenul de 12 luni se referă la aceeaşi faptă(e) penală(e) pentru care persoana a fost plasată în arest preventiv, indiferent de eventuala recalificare ulterioară a infracţiunii. Orice detenţie care depăşeşte termenul total de 12 luni aplicat pentru comiterea aceleiaşi fapte, indiferent de eventualele recalificări ulterioare ale infracţiunii, este contrară Constituţiei şi, prin urmare, este ilegală.” 

 

5. În acest sens, autorul sesizării a solicitat Curții să explice dacă sintagma „faptă(e) penală(e) pentru care persoana a fost plasată în arest preventiv, indiferent de eventuala recalificare ulterioară a infracţiunii, se referă și la alte cauze penale pornite în baza acelorași fapte sau este aplicabilă doar cauzei penale pentru care s-a dispus măsura preventivă.

1. Prima teză a punctului 2 litera c) din dispozitivul Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 23 februarie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură nu este aplicabilă cauzelor penale care vizează altă faptă(e).

2. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

13. Curtea reține că, potrivit articolului 140 din Constituție, legile şi alte acte normative sau unele părţi ale acestora devin nule din momentul adoptării hotărârii corespunzătoare a Curţii Constituţionale. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate.

14. În scopul dezvoltării normei constituționale, art. 28 din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională prevede că actele Curţii Constituţionale sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Actele normative sau unele părţi ale acestora declarate neconstituţionale devin nule şi nu se aplică din momentul adoptării hotărârii respective a Curţii Constituţionale.

15. Prin Hotărârea nr. 3 din 23 februarie 2016, Curtea a constatat că prevederile articolului 186 alin. (3), (8) și (9) din Codul de procedură penală, în partea ce ține de posibilitatea prelungirii măsurii preventive sub formă de arest preventiv pentru o perioadă mai mare de 12 luni, sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor articolului 25 alin (4) din Constituţie.

16. Astfel, Curtea a statuat că, în sensul articolului 25 alin. (4) din Constituție, arestul preventiv poate fi aplicat pentru o perioadă totală de cel mult 12 luni, care include atât etapa urmăririi penale, cât şi etapa judiciară, până la emiterea încheierii judecătoreşti prin care persoana este eliberată din arest sau momentul pronunţării sentinţei de către instanţa de fond.

17. În același timp, Curtea a statuat în pct. 2 lit. c) din dispozitivul hotărârii menționate că „termenul de 12 luni se referă la aceeaşi faptă(e) penală(e) pentru care persoana a fost plasată în arest preventiv, indiferent de eventuala recalificare ulterioară a infracţiunii”.

18. Astfel, cu referire la această teză, Curtea, în considerentele hotărârii enunțate supra, a reținut că: „termenul maximal de 12 luni pentru arestul preventiv acoperă şi situaţia în care în privinţa persoanei au fost înaintate mai multe capete de acuzare. Astfel, Constituţia obligă înfăptuirea justiţiei fără întârziere. În acest sens, orice detenţie care depăşeşte termenul total de 12 luni aplicat pentru comiterea aceleiaşi fapte, indiferent de eventualele recalificări ulterioare ale infracţiunii, este contrară Constituţiei şi, prin urmare, este ilegală.”.

19. Fără a analiza circumstanțele speței - analiză care aparține prin excelență organelor judiciare, Curtea menționează că rațiunea primei teze a pct. 2 lit. c) din dispozitivul Hotărârii nr. 3 din 23 februarie 2016 este de a  (1) preveni aplicarea împotriva aceleiași persoane a mai multor măsuri preventive sub formă de arest preventiv, prin pornirea mai multor cauze penale pentru aceeași faptă(e) penală(e) în diferite perioade de timp, sau de a (2) preveni continuarea aplicării arestului pe o perioadă care depășește 12 luni în urma reîncadrării (recalificării) juridice a faptei.

20. În acest context, Curtea menționează că, pe parcursul instrumentării unei cauze penale, o faptă penală, în urma aprecierii probelor, poate fi reîncadrată juridic, ceea ce nu trebuie să genereze calcularea unui nou termen de arest preventiv al persoanei, or, reîncadrarea juridică pentru o infracţiune sau mai multe infracţiuni din legea penală nu modifică retroactiv fapta(ele) prejudiciabilă comisă iniţial.

21. Mai mult, schimbând încadrarea juridică dată aceleiaşi fapte, organul judiciar determină doar textul legal just aplicabil faptei prejudiciabile săvârşite, ce nu trebuie să afecteze libertatea individului.

22. Prin urmare, este prerogativa judecătorului de a aprecia dacă diverse fapte penale ar putea forma obiectul aceleiași cauze penale sau al uneia distincte, sau dacă mai multe cauze penale vizează aceleași fapte.

23. În același timp, Curtea reține că prima teză a pct. 2 lit. c) din dispozitivul  Hotărârii nr. 3 din 23 februarie 2016 nu trebuie interpretată ca fiind aplicabilă situațiilor în care măsura arestării preventive se aplică persoanei care a săvârșit o nouă faptă penală în timpul unei cauze penale pendinte sau dacă în timpul cauzei penale pendinte sunt descoperite alte fapte penale săvârșite de aceeași persoană, care nu erau cunoscute organului de urmărire penală.

24. Totodată, Curtea reține că trebuie făcută o distincţie între fapta penală (prejudiciabilă) şi infracţiunea prevăzută de articolele legii penale. Astfel, dacă prima constituie temeiul real al răspunderii penale, atunci a doua, prin intermediul componenţei de infracţiune (definită în art. 52 din Cod penal), reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale. 

25. Drept temei real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă, ea comportă caracter prejudiciabil, de aceea se aplică măsura arestării, pentru a preveni inclusiv săvârșirea altor fapte prejudiciabile, care ulterior vor fi încadrate juridic (calificate) ca infracţiuni. Or, potrivit art. 176 alin. (3) pct.1) din Codul de procedură penală, la aplicarea arestării preventive se ia în considerare un şir de criterii complementare, printre care «caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate».

26. Astfel, la analiza conţinutului unei fapte penale trebuie avut în vedere: conţinutul concret (de facto), care constituie săvârşirea faptei în realitatea obiectivă de către o persoană şi care se înscrie în tiparul abstract al normei de incriminare, şi conţinutul legal (de jure), care cuprinde elementul obiectiv şi subiectiv prin care o faptă devine infracţiune, prin urmare - componenţă de infracţiune, descrisă în normele părţii speciale a Codului penal.

27. Persoana poate fi trasă la răspundere penală pentru o infracţiune dacă acţiunea/inacţiunea săvârșită de facto de către aceasta conţine semnele unei componenţe de infracţiune de jure. De aceea, încadrarea juridică a faptei se poate face pentru o infracţiune sau mai multe infracțiuni din legea penală.

 

28. În contextul expus supra, Curtea reține că încadrarea juridică a faptei, fiind o operaţiune complexă, îndreptată spre determinarea adevărului obiectiv, presupune potrivirea dintre semnele faptei săvârşite în realitatea obiectivă cu semnele componenţei de infracţiune desprinse din norma de incriminare, competență atribuită organelor judiciare.

Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 4030783  //   Vizitatori ieri: 2601  //   azi: 2133  //   Online: 37


Acces rapid