Hotărâre Nr.36 din 05.12.2013

Hotărâre nr.36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova (Sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013)


Subiectul sesizării: Deputat din Parlamentul Republicii Moldova

Tipul hotărârii: interpretarea Constituției Republicii Moldova

Prevedere: Interpretarea Constituţiei

Hotărârea curții:
1.  ro-h_36_2013.pdf
2.  ro-op_h36_2013_ro.pdf


Sesizări:



1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 26 martie 2013, în temeiul articolelor 25 alin.(1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, de deputatul în Parlament, dna Ana Guţu, privind inte rpretarea articolului 13 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine. [...]” 2. Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolului 13 din Constituţie să se explice: - dacă sintagma „limba m oldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”. 3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 12 aprilie 2013 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei. 4. La 17 septembrie 2013 deputaţii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, C orina Fusu, Boris Vieru şi Gheorghe Brega au depus o sesizare privind interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) în corelaţie cu art. 13 alin. (1) şi preambulul Constituţiei Republicii Moldova, prin care au solicitat : - recunoaşterea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova ca fiind valoric superioară Constituţiei Republicii Moldova; - înlăturarea contradicţiei dintre prevederile Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova şi art. 13 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova, corelând denumirea limbii oficiale a Republicii Moldova conform actului juridic considerat de Curtea Constituţională a Republicii Moldova ca fiind ierarhic superior. 5. La 15 octombrie 2013, dna Ana Guţu a depus o completare la sesizare, solicitând Curţii Constituţionale să confere Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituţională, confirmând astfel că limba oficială a Republicii Moldova este limba română, şi nu „limba moldovenească în baza grafiei latine” precum este formulat în articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova. 6. Având în vedere identitatea de obiect formată ca rezultat al acestei completări, în temeiul articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituţionale, la 23 octombrie 2013 Curtea a decis conexarea celor două sesizări într-un singur dosar. 7. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului şi Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Parlamentul şi Guvernul nu şi-au exercitat acest drept. 8. În şedinţa plenară publică a Curţii sesizarea a fost susţinută de dna Ana Guţu şi dl Valeriu Munteanu, autori ai sesizărilor. Autorităţile nu şi-au delegat reprezentanţii.

31. Prevederile Declaraţiei de Independenţă, aprobată prin Legea nr. 691 
din 27 august 1991
(M.O. nr.11-12/103;118, 1994), sunt următoarele:

 

D E C L A R A Ţ I A

DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA

„PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice,

AVÂND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii  sale naţionale;

CONSIDERÂND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a  populaţiei  Basarabiei  şi Bucovinei;

SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru;

LUÂND ACT de faptul că Parlamentul multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor  politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională "Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia" prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la  28 iunie 1991;

SUBLINIIND că  fără  consultarea  populaţiei din  Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a  celei  din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată  la  12 octombrie 1924,  Sovietul  Suprem al  U.R.S.S., încălcând chiar prerogativele  sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940  "Legea U.R.S.S. cu  privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti  unionale",  iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 "Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească", acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării  acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.;

REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin  legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3  noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din  23 mai 1991;

PORNIND de la Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, şi de la faptul că populaţia Republicii Moldova, exercitând dreptul său suveran, nu a participat la 17  martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale U.R.S.S., la referendumul asupra menţinerii U.R.S.S.;

ŢINÂND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa şi  în lume de democratizare, de afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piaţă;

REAFIRMÂND egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei O.N.U., Actului final de la Helsinki şi normelor de drept internaţional;

APRECIIND, din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvârşirii  unui act de justiţie, în concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional,

PROCLAMĂ

solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi:

REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMOCRATIC, LIBER  SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL, FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.

În calitatea sa de STAT SUVERAN ŞI INDEPENDENT, REPUBLICA MOLDOVA:

SOLICITĂ tuturor statelor şi  guvernelor lumii recunoaşterea independenţei  sale, astfel cum a fost proclamată de Parlamentul  liber ales al Republicii, şi îşi exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea, potrivit  normelor de drept internaţional şi practicii existente în lume în această materie;

ADRESEAZĂ Organizaţiei Naţiunilor Unite cererea de a fi admisă  ca membru cu drepturi depline în organizaţia mondială şi în agenţiile sale specializate;

DECLARĂ că este gata să adere la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitând, totodată, să fie admisă cu drepturi egale la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la mecanismele sale;

CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de  pe teritoriul naţional al Republicii Moldova;

HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova;

GARANTEAZĂ exercitarea  drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor Republicii  Moldova, inclusiv ale persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Adoptată la Chişinău, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991”

 

32. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O. nr. 1/1, 1994) sunt următoarele:

 

Preambul

„[...] PORNIND de la aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova, [...]”

 

Articolul 13

Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi 

 „(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine.

[...]

(4) Modul de funcţionare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabileşte prin lege organică.”

 

1. În sensul Preambulului Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate.

2. În cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

 

 

3.1. Principii fundamentale

 

3.1.1. Valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă

 

47. Curtea reţine că, în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova s-a constituit ca stat suveran şi independent. Declaraţia de Independenţă constituie temelia politico-juridică a Republicii Moldova ca stat suveran, independent şi democratic. Este actul de naştere al Republicii Moldova. Anume în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova a obţinut recunoaşterea din partea altor state ale lumii, a fost acceptată la 31 ianuarie 1992 în cadrul  Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iar la 2 martie 1992 - în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

48. În condiţiile în care Republica Moldova, ca stat independent şi suveran, nu avea încă o Constituţie, Declaraţia de Independenţă era singurul document care definea ordinea constituţională a Republicii Moldova, în baza căreia a fost constituit sistemul politic, economic şi judiciar al Republicii Moldova. Astfel, până la adoptarea Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a servit drept bază constituţională de dezvoltare a statului şi societăţii Republicii Moldova.

49. Prin urmare, Declaraţia de Independenţă este un document politico-juridic ce a consacrat crearea noului stat independent Republica Moldova, reprezentând „certificatul de naştere" al noului stat, şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova.

50. În afară de a fi „certificatul de naştere" al noului stat independent, Declaraţia de Independenţă rămâne a fi cea mai succintă afirmaţie a idealurilor constituţionale ale Republicii Moldova. În contextul istoric al ţării, acest document juridic a proclamat valorile constituţionale ale noului stat independent, din care derivă legitimitatea puterii celor care guvernează Republica Moldova.

 

3.1.2. Rolul funcţional al Preambulului Constituţiei: valoarea juridică interpretativă şi substanţială

 

51. Curtea reaminteşte că în Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013 a statuat următoarele:

„59. Preambulul, aflat la originea textului constituţional, este acea parte a Constituţiei ce reflectă exact spiritul Legii Supreme. Astfel, Preambulul expune anumite clauze constituţionale cu caracter imperativ, ce pot servi drept surse independente pentru normele care nu sunt neapărat reflectate expres în textul Constituţiei."

52. Curtea reiterează că Preambulul Constituţiei vizează Constituţia în integralitatea sa, are un rol-cheie în înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei şi poate fi invocat ca izvor de drept (a se vedea Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013, §§ 56, 58).

53. În aceeaşi Hotărâre, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, următoarele:

„Orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi din care derivă textul Constituţiei în sine. ... [A]tunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului prevalează." (§ 59) 

 

3.2. Practica altor state

 

54. De regulă, constituţiile se deschid cu un preambul, iar în funcţie de criteriul conţinutului lor, acestea sunt foarte diferite.

55. Un număr tot mai mare de state au recunoscut expres valoarea juridică a preambulului, acesta nemaifiind tratat ca o simplă prefaţă, ci ca un dispozitiv special al Constituţiei (Germania, Franţa, Irlanda, Estonia, Letonia, Macedonia, Bosnia şi Herzegovina, Ucraina, Turcia, India etc.).  

56. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), în ceea ce priveşte importanţa preambulului Constituţiei, a concluzionat explicit că:

„[P]reambulurile au în primul rând un scop politic şi reprezintă declaraţii politice menite să sublinieze importanţa legii fundamentale, principiile sale, valorile şi garanţiile, pentru statul respectiv şi poporul său. Pe cale de consecinţă, ele ar trebui să aibă şi o valoare unificatoare semnificativă" (Opinia cu privire la noua Constituţie a Ungariei, CDL-AD(2011)016, § 31).

57. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că principiile menţionate în preambulul Convenţiei se referă la Convenţie în ansamblu (a se vedea, inter alia, Hotărârile CEDO Engel şi alţii v. Olanda din 8 iunie 1976, Klass şi alţii v. Germania din 6 septembrie 1978, Malone v. Regatul Unit din 2 august 1984 etc.).

58. Valoarea interpretativă a preambulului este adânc înrădăcinată în statele cu sistem de drept comun (common law), preambulul Constituţiei întruchipând un cadru orientativ pentru interpretarea constituţională.

59. Atunci când există mai multe interpretări, instanţele preferă opţiunea în consonanţă cu preambulul. De exemplu, secţiunea 39 a Constituţiei Africii de Sud dispune că, la interpretarea Bill of Rights, instanţele de judecată "trebuie să promoveze valorile pe care se fundamentează o societate deschisă şi democratică, bazată pe demnitatea umană, egalitate şi libertate", cuvinte care apar în preambulul Constituţiei. Articolul 39 din Constituţie nu face referinţă expresă la preambulul Constituţiei. Totuşi, Curtea Constituţională a Africii de Sud a confirmat statutul de ghid al preambulului Constituţiei pentru interpretarea Bill of Rights. În mod similar, în Irlanda, curţile au invocat preambulul la interpretarea Constituţiei irlandeze, acesta fiind un instrument folosit pentru înţelegerea spiritului acesteia.

60. Utilizarea preambulului ca instrument de interpretare a constituţiilor este comună şi statelor sistemului de drept continental. În Estonia, Preambulul, prin  care poporul estonian se angajează să „garanteze păstrarea naţiunii estoniene şi a culturii sale de-a lungul veacurilor", a fost folosit de către Curtea Supremă de Justiţie (autoritate de jurisdicţie constituţională) pentru a confirma constituţionalitatea unui act care impunea cunoaşterea adecvată a limbii estoniene ca o condiţie de eligibilitate în cadrul unui consiliu al administraţiei locale. Curtea a statuat, în privinţa cunoaşterii limbii estoniene - limba oficială a statului, că aceasta este o cerinţă legitimă în lumina Preambulului Constituţiei (EST-1998-3-007, 1998, CODICES).

61. În Macedonia, Curtea Supremă de Justiţie a admis restricţiile privind libertatea de asociere politică, pentru că unele activităţi au fost percepute ca fiind contrare Preambulului Constituţiei. Aceasta a considerat că o organizaţie politică care neagă deschis dreptul macedonenilor la autodeterminare este interzisă legal (MKD-2001-1-004, 2001, CODICES, Hotărâre anterioară modificării Preambulului în 2001). În Ucraina, Curtea Supremă de Justiţie a invocat Preambulul pentru a declara constituţionalitatea impunerii utilizării limbii ucraineane de către agenţiile guvernamentale centrale şi locale (UKR-2000-1-002, 2000, CODICES).

62. Un exemplu privind rolul preambulului pentru interpretare vine din Germania. La 30 iunie 2009, Curtea Constituţională germană a decis că, în principiu, nu există incompatibilitate între Grundgesetz-ul (Legea Fundamentală) german şi Tratatul de la Lisabona şi a pus, astfel, bazele pentru finalizarea procesului de ratificare (BVerfG, 2 BvE 2/08, 30 iunie 2009). Tratatul acordă Uniunii Europene (UE) competenţe în materie de politică externă şi de securitate. Problema ridicată era dacă tratatul încalcă ordinea constituţională germană într-un mod care ar necesita un amendament constituţional. Curtea a considerat că tratatul nu încalcă suveranitatea germană, deşi ratificarea sa necesită anumite procese legislative.

63. Curtea Constituţională germană a invocat articolul 23 alin. (1) din Legea Fundamentală, precum şi Preambulul, care prevede intenţia de „a servi păcii în lume ca parte egală într-o Europă unită". În lumina acestor prevederi, Curtea a dedus voinţa poporului german de a fi parte din UE. Curtea a menţionat că Preambulul accentuează „nu doar baza morală a autodeterminării responsabile, ci şi dorinţa de a servi păcii în lume ca partener egal al unei Europe unite". Curtea a observat că Germania rupe cu „machiavelismul politic şi cu conceptul rigid de suveranitate" şi încearcă să realizeze „o Europă unită, ceea ce decurge din articolul 23.1 din Legea fundamentală şi din Preambul". Prin urmare, Curtea Constituţională a statuat că realizarea „integrării europene şi a ordinii paşnice internaţionale" este voinţa poporului german exprimată în Preambulul Constituţiei.

64. Preambulurile pot fi, de asemenea, clauze constituţionale de trimitere (conective), obligatorii din punct de vedere juridic, şi care pot servi ca surse independente de drepturi şi obligaţii.

65. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Franţa. Consiliul de Stat francez s-a pronunţat în 1947 pentru prima dată în mod expres în privinţa valorii juridice a preambulului. Astfel, cu ocazia unei cauze referitoare la dreptul la grevă, Consiliul de Stat a recunoscut pe deplin valoarea juridică a Preambulului Constituţiei din 1946 (CE., 18.04.1947, Jarrigion). Printr-o hotărâre novatoare, Consiliul de Stat şi-a întemeiat concluziile pe „drepturile şi libertăţile garantate de Preambulul Constituţiei".

66. În 1960, confruntând un act administrativ cu o normă din Preambulul noii Constituţii din 1958, Consiliul de Stat francez şi-a confirmat linia jurisprudenţială, stabilită în 1947, sub imperiul Constituţiei din 1946. Astfel, confruntând diverse articole din Codul Penal cu articolul 8 al Declaraţiei din 1789, la care face trimitere Preambulul Constituţiei din 1958, Consiliul de Stat francez a emis una din hotărârile sale majore prin care a statuat valoarea juridică normativă a preambulului Constituţiei din 1958, chiar dacă textul constituţional nu face referinţă expresă la preambul, punând astfel capăt controverselor existente la acest subiect (CE, sect., 12/02/1960, Soc. Eky).

67. Această soluţie a fost susţinută ulterior şi de către Consiliul Constituţional, care a adoptat aceeaşi poziţie în 1971 cu ocazia unei decizii fundamentale privind libertatea de asociere (44-71 DC).

68. Preambulul Constituţiei Republicii a V-a (1958) afirmă că poporul francez "îşi proclamă ataşamentul faţă de drepturile omului şi principiile suveranităţii naţionale definite de Declaraţia din 1789, confirmate şi completate de Preambulul Constituţiei din 1946". Părinţii fondatori ai Republicii a V-a nu au inclus textul Declaraţiei din 1789 în Constituţie. Preambulul Constituţiei din 1958 nu s-a bucurat iniţial de forţă juridică obligatorie, nefiind nici măcar considerat drept parte integrantă a Constituţiei.

69. Abia la 16 iulie 1971, Consiliul Constituţional a recunoscut caracterul obligatoriu al preambulului ca o sursă juridică independentă a drepturilor omului. Pentru prima dată, Consiliul a declarat neconstituțional un act adoptat de către Parlamentul francez, considerând că acesta încălca libertatea de asociere, unul dintre „principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii" (decizia din 16 iulie 1971, zisă „Libertatea de asociere", 44-71 DC). Aceste principii fundamentale nu au fost menţionate în Constituţia din 1958, ci în Preambulul Constituţiei din 1946.

70. În deciziile ulterioare, Consiliul Constituţional francez a considerat că Preambulul Constituţiei din 1946 se bucură de forţă juridică şi constituie o sursă independentă de drepturi, deşi, în momentul în care a fost elaborat, preambulul Constituţiei din 1946 era perceput ca neavând forţă juridică. Astfel, Consiliul Constituţional francez a acordat efectiv Preambulului Constituţiei din 1946 un statut mai mare decât a beneficiat acesta anterior.

71. Astfel, prin Decizia din 1971, Consiliul Constituţional francez a aplicat o metodă de interpretare juridică în conformitate cu care Preambulului din 1946, Declaraţiei din 1789 şi principiilor fundamentale ale Republicii le-au fost acordate statutul juridic constituţional ex post facto.

72. Constatând că Preambulul Constituţiei celei de-a V-a Republici (1958) face trimitere atât la Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, cât şi la Preambulul celei de-a IV-a Republici (1946), Consiliul Constituţional francez a statuat, pe cale jurisprudenţială, că, deşi în cuprinsul Constituţiei nu au fost încorporate, în mod expres, norme referitoare la drepturile omului, simpla referire la acestea în cuprinsul preambulului face ca problematica drepturilor omului să fie considerată ca parte a normei constituţionale, formând astfel un „bloc de constituţionalitate".

73.  O jurisprudenţă constantă a Consiliului Constituţional francez a consacrat valoarea de normă constituţională a Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, aceasta din urmă servind drept normă de referinţă pentru controlul de constituţionalitate în materia drepturilor omului (Consiliul Constituţional, 73-51 DC, 27 decembrie 1973; 74-54 DC, 15 ianuarie 1975; 99-416 DC, 23 iulie 1999; 89-254 DC, 4 iulie 1989; 89-265 DC, 9 ianuarie 1990).

74. Prin reforma constituţională din 2005, în urma unui referendum, în Preambulul Constituţiei Franţei din 1958 a fost inclusă şi Carta mediului înconjurător. Aceasta este singura referinţă din Preambulul Constituţiei din 1958 inserată prin referendum constituţional. În rest, toate celelalte texte au fost incluse în blocul de constituţionalitate exclusiv pe cale jurisprudenţială, prin deciziile Consiliului Constituţional.

75. Astfel, de principiu, din "blocul de constituţionalitate" fac parte Constituţia Franţei, precum şi documentele citate mai sus, şi principiile constituţionale, indiferent dacă acestea fac parte sau nu din Constituţie, însă la care se face referire în Preambulul Constituţiei („principiile politice, economice şi sociale necesare pentru timpurile noastre, principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii, principiile şi obiectivele cu valoare constituţională").

76. În aceeaşi ordine de idei, în Germania, jurisdicţia constituţională are în vedere nu doar textul Legii fundamentale, ci şi principiile constituţionale, indiferent dacă acestea fac parte sau nu din Legea fundamentală. În acest sens, inter alia, Curtea Constituţională Federală a menţionat:

„Legea fundamentală a poporului german, în contextul dezvoltării internaţionale care s-a produs, în special din momentul instituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite, se bazează pe fundamente universale care nu pot fi modificate printr-o lege pozitivă" (Hotărârea 2 BvE 2/08 din 30 iunie 2009, § 218).

77. Urmând aceeaşi logică, Curtea Constituţională din Ungaria a dezvoltat teoria „Constituţiei invizibile", prin care a decis că poate interpreta şi aplica nu doar prevederile Constituţiei, ci şi orice alte principii de drept care au o valoare constituţională, inclusiv valorile deduse prin referire la „constituţiile moderne" (cauzele 8/1990, 15/1991, 57/1991, 19/1992, 22/1992, 58/2001 etc.). „Constituţia invizibilă" cuprinde toate principiile fundamentale care sunt necesare pentru a înţelege constituţia scrisă şi formează un corp coerent de drept constituţional.

 

3.3. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză

 

78. Constituţia, ca lege fundamentală care stabileşte principiile pe baza cărora se organizează statul şi societatea, este un document cu semnificaţie specifică nu doar în plan juridic, ci şi în context politico-istoric.

79. Preambulul Constituţiei nu reprezintă simple enunţuri legale. Motivele pentru scrierea preambulului, procesul de construcţie şi funcţiile lui sociologice sunt diferite. Scopul preambulului nu este doar de a garanta drepturi sau furniza argumente juridice, ci şi de a stabili valorile fundamentale ale societăţii (credinţa constituţională). 

80. Constituţia din 1994 enumeră valorile constituţionale în Preambulul său: aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; continuitatea statalităţii poporului moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui ca naţiune; satisfacerea intereselor cetăţenilor de altă origine etnică, care împreună cu moldovenii constituie poporul Republicii Moldova; statul de drept, pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic; responsabilitatea şi obligaţiile faţă de generaţiile precedente, actuale şi viitoare; devotamentul faţă de valorile general-umane, dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toate popoarele lumii, conform principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional.

81. Aceasta înseamnă că instanţa constituţională este obligată să ţină cont de aceste valori constituţionale şi să le interpreteze având în vedere: a) aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; b) contextul istoric şi etnic al devenirii [poporu]lui ca naţiune.

82. Prevederea „aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei" din Preambulul Constituţiei face trimitere directă la actul prin care independenţa a fost proclamată - Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Acesta este actul juridic prin care independenţa Republicii Moldova a fost exprimată şi în care sunt reflectate aspiraţiile care au însoţit acest proces. Astfel, acest text al Preambulului Constituţiei reprezintă o clauză constituţională de trimitere.

83. Analizând valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă, Curtea va ţine cont de natura şi conţinutul său, şi nu de denumirea de „lege" (Legea nr. 691 din 27.08.1991). Declaraţia de Independenţă nu poate fi calificată ca fiind o lege organică. De altfel, o asemenea clasificare nici nu exista în ordinea juridică existentă la momentul adoptării. Faptul că acest act juridic are o conotaţie diferită de legea organică este dat şi de folosirea verbului „decretează", pentru a imprima solemnitate, impropriu legilor organice, precum şi de faptul că Declaraţia de Independenţă a fost rostită şi încuviinţată întâi de Marea Adunare Naţională şi apoi confirmată de Parlament (ambele reprezentând „puterea constitutivă") într-o „haină juridică".

84. „Aprobarea" prin „lege" a Declaraţiei de Independenţă s-a făcut anume pentru a-i atribui forţa juridică a unui act oficial adoptat de o autoritate recunoscută a statului, fapt necesar pentru a obţine recunoaşterea internaţională.

85. Declaraţia de Independenţă, care consacră constituirea noului stat independent Republica Moldova, stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova.

86. În nici un alt loc nu este atât de clar reflectată înţelegerea constituţională a părinţilor fondatori şi crezul naţional, decât în Declaraţia de Independenţă. Anume Declaraţia de Independenţă, reflectând deciziile politice fundamentale, este conştiinţa naţională şi defineşte „identitatea constituţională" a Republicii Moldova. Astfel, în enumerarea din Declaraţia de Independenţă sunt incluse elementele care au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia: aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, identitatea lingvistică, democratizarea, statul de drept, economia de piaţă, istoria, normele de morală şi de drept internaţional, orientarea geopolitică europeană, asigurarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice tuturor cetăţenilor Republicii  Moldova, inclusiv persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase.

87. În această ordine de idei, prin referinţa din Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă are, în mod incontestabil, valoare de text constituţional. Chiar dacă o asemenea referinţă lipsea în Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova oricum, prin natura sa, ar avea valoare de text constituţional, deoarece reprezintă expresia majoră a voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de idealurile, principiile şi valorile Declaraţiei (a se vedea, mutatis mutandis, statuările Curţii Constituţionale a Germaniei, menţionate la § 102 infra).

88. Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic primar al Constituţiei. Astfel, nici o prevedere a Constituţiei, reflectată în textul Declaraţiei de Independenţă, nu poate încălca limitele (prevederile) Declaraţiei.

89. Mai mult, fiind actul fondator al statului Republica Moldova, Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări. Astfel, Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate", deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate.

90. Din acest considerent, Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă este elementul originar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate.

91. Prin Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă vizează Constituţia în integralitatea sa, având un rol-cheie în elaborarea, înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei şi vocaţia de a fi invocat ca izvor de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013, §§ 56, 58, 59).  Prin urmare, orice control de constituţionalitate sau orice interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituţiei, ci şi principiile constituţionale din blocul de constituţionalitate.

 

 

 

 

—   ( )


—  Opinie separată expusă în temeiul art.27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.67 din Codul jurisdicţiei constituţionale ( Aurel BĂIEŞU)

1. În cadrul deliberărilor asupra Hotărârii nr. 36 din 5 decembrie 2013, prin care Curtea a statuat că textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei, am ajuns la o părere diferită de cea care a fost expusă în hotărârea menţionată.

2. În acelaşi timp, susţin poziţia Curţii în ceea ce priveşte statuarea că textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei alcătuiesc un bloc comun. În această ordine de idei ţin să elucidez unele aspecte ce ţin de corelaţia dintre actele în cauză, precum şi de legătura dintre Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă.

3. La baza instituirii conceptului de „bloc de constituţionalitate” a stat experienţa altor state: Franţa, Spania, Ungaria etc., în care, prin jurisprudenţa instanţelor de jurisdicţie constituţională, unor principii şi norme care nu fac parte din textele constituţiilor propriu-zise, inclusiv unor declaraţii politice sau politico-juridice, le-a fost atribuită valoarea de texte constituţionale.

4. Declaraţia politică este o proclamaţie solemnă a unui organ abilitat, un document, care conţine aprecierea împrejurărilor şi faptelor, scopurilor şi principiilor de activitate. Declaraţiile deseori nu conţin norme juridice, dar constituie un punct de plecare pentru elaborarea şi adoptarea unor astfel de norme în viitor. Într-un şir de state declaraţiile politice, în special cele de independenţă, au constituit germenii constituţiilor şi izvoarele de drept pentru sfera politică.  

5. În Republica Moldova Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, după cum s-a remarcat pe bună dreptate în Hotărârea în cauză, „este un document politico-juridic  ce a consacrat crearea noului stat independent Republica Moldova, reprezentând „certificatul de naştere” al noului stat  şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova” (par. 49).

6. Pentru a fundamenta valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă în raport cu celelalte elemente ale blocului de constituţionalitate este necesar de a stabili corelaţia dintre Declaraţia de Independenţă şi Preambulul Constituţiei.

7. În acest context, ţin să subliniez că este lipsită de suport juridic alegaţia potrivit căreia, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă prevalează (par.122).

8. La baza acestei alegaţii a stat raţionamentul potrivit căruia la Declaraţia de Independenţă  se face o referinţă expresă în Preambulul Constituţiei, iar Preambulul, în viziunea Curţii, „are un rol-cheie în înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei [...]” şi „[...] atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conform Preambulului prevalează” (a se vedea par. 56, 58, 59 din Hotărârea Curţii Constituţionale nr.4 din 22 aprilie 2013).  

9. În realitate, în Preambulul Constituţiei se face referinţă la „aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova”, şi nu la Declaraţia de Independenţă ca document. Este evident că nu există o legătură directă între enunţul politico-filozofic „aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană” şi Declaraţia de Independenţă ca act politico-juridic.

10. Problema valorii juridice a declaraţiilor politice a constituit un subiect clasic al controverselor doctrinare în diferite ţări. Unii autori susţin că aceste texte nu pot avea valoare juridică; în opinia lor, acestea sunt „mari declaraţii de intenţii, enunţuri filozofice sau morale”, dar nu creează norme de drept.

11. În Franţa dezbaterile între partizanii şi adversarii atribuirii valorii juridice declaraţiilor s-a sfârşit în favoarea primilor în 1958, când a fost supusă referendumului Constituţia, inclusiv Preambulul, în care se proclamă ataşamentul său faţă de drepturile omului şi faţă de principiile suveranităţii naţionale aşa cum au fost acestea definite prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1879, confirmată şi completată prin Preambulul Constituţiei din 1946. Acest fapt a permis Consiliului Constituţional francez, prin decizia sa din 16 iulie 1971, să atribuie valoare constituţională tuturor actelor menţionate mai sus, iar, mai târziu, şi Declaraţiei mediului din 2004, care au format  conceptul francez de „bloc de constituţionalitate”.

12. Cu referire la sistemul constituţional francez, în care Consiliul Constituţional a instituit noţiunea de „bloc de constituţionalitate”, trebuie de avut în vedere următoarele. Atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină s-a relevat că nu există o ierarhie juridică între diferitele principii sau reguli care alcătuiesc blocul de constituţionalitate francez, toate având aceeaşi valoare juridică, deoarece nu pot exista reguli „mai constituţionale” decât altele şi nici reguli „supraconstituţionale”, regulile şi principiile edictate în actele menţionate mai sus fiind inserate în blocul de constituţionalitate, la acelaşi nivel. 

13.  S-a subliniat că sarcina de a concilia conflictele apărute între principiile şi normele blocului de constituţionalitate îi revine, în primul rând, legislatorului, care exercită puterea sa discreţionară, sub controlul judecătorului constituţional. Judecătorul constituţional „este deseori chemat să opereze un control asupra concilierii operate de legislator între principiile potenţial contradictorii în aplicarea lor [...], utilizând principiul proporţionalităţii. Însă judecătorul constituţional nu creează, strict vorbind, norme constituţionale. Mai mult decât atât, el nu poate controla nici legile constituţionale, nici legile adoptate prin referendum, expresie directă a suveranităţii naţionale, deoarece, fiind cenzor al legilor, el este servitorul constituţiei” (Mathieu B. Qu’est-ce que la Constitution? http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/francais/la-constitution/la-constitution-de-1958-en-20-questions/la-constitution-en-20-questions-question-n-1.166).

14.  În sistemul constituţional francez pentru a concilia asemenea conflicte, au fost utilizate diferite metode, în special, interpretarea normelor în cauză într-o manieră care să le facă compatibile, demonstrarea posibilităţii de a le aplica cumulativ etc. De rând cu aceasta, până în prezent, nu a fost elaborată o metodă unică de soluţionare şi criterii utilizabile în toate cazurile de conflict, rezolvarea conflictului operând in concreto, în funcţie de circumstanţele speţei.

15. Întrucât în Hotărâre modelul francez este luat ca referinţă, fiind pus la baza instituirii noţiunii de „bloc de constituţionalitate”, Curtea urma să aplice metoda de interpretare comparativă, prin care soluţiile se bazează pe analiza interpretării şi aplicării instituţiilor juridice similare în alte sisteme de drept şi metoda analogiei (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet), care se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie dată aceeaşi soluţie, fundamentul acestei metode constând în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect. Aplicând aceste metode la examinarea coraportului dintre cele două acte care alcătuiesc „blocul de constituţionalitate” din Republica Moldova  - Declaraţia de Independenţă şi Constituţia, soluţia trebuie să fie dată  în sensul în care aceste acte au valoare juridică egală.

16. Aceeaşi soluţie rezultă şi din aplicarea metodei interpretării istorico-teleologice, care constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normelor în cauză, eventual într-un context istoric dat. Având în vedere că ambele acte au apărut în urma unei mişcări politice comune, într-un interval de timp scurt, sunt bazate pe aceleaşi valori, proclamă aceleaşi principii, stabilesc temeliile instituţiilor statale fundamentale, nu există nici un temei de a acorda o valoare juridică superioară Declaraţiei de Independenţă faţă de Constituţie.

17. Este necesar de constatat că din blocul nostru de constituţionalitate fac parte, de asemenea, „legile şi hotărârile Parlamentului RM privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989”, la care face referinţă expresă Declaraţia de Independenţă.

18. În acest context trebuie de remarcat că în actele respective de referinţă (Legea nr. 3462, Hotărârea nr.3463, Legea nr.3464) este consacrată sintagma „limba moldovenească”, şi nu „limba română”. Astfel, prin Legea nr. 3464 din 31 august 1989 legislatorul a statuat: „în scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din RSS Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti - una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, [...] a completa Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti cu articolul 70/1, având următorul conţinut:  Articolul 70/1. Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească […]”.

19. Prin urmare, se constată că în actele ce alcătuiesc „blocul de constituţionalitate” prevalează normele care consacră sintagma „limba moldovenească”. Aplicând metoda interpretării sistematice, care implică lămurirea înţelesului unei norme juridice, ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ, Curtea nu a fost îndreptăţită să acorde valoare superioară textului Declaraţiei, în care sintagma „limba română” doar se menţionează, în raport cu prevederile altor texte (art.13 din Constituţie, Legea nr. 3464 din 31 august 1989 etc.), în care de facto se decretează ca limbă de stat – limba moldovenească.

20. Atribuirea unei valori juridice superioare textului Declaraţiei de Independenţă faţă de textul Constituţiei contravine principiilor generale privind concurenţa normelor de drept.

21. Astfel, recunoaşterea superiorităţii Declaraţiei de Independenţă faţă de Constituţie este imposibilă în virtutea principiului lex superior derogat legi inferiori  (legea superioară are prioritate faţă de legea inferioară).

22. Rangul de vârf al Constituţiei în ierarhia actelor juridice este asigurat de aşa factori: consacrarea expresă a supremaţiei ei în art.7 din Constituţie; procedura de înaintare a iniţiativei de adoptare sau revizuire a actului; organe diferite de adoptare (deşi Constituţia a fost adoptată de Parlament, acesta, la momentul adoptării, avea calitatea de adunare constituantă); procedura de adoptare a acesteia (necesitatea întrunirii unei majorităţi calificate în cadrul adunării constituante); intervenţia altor actori decât Parlamentul la interpretarea ei oficială (Curtea Constituţională), precum şi de alţi factori, care conferă Constituţiei gradul suprem de legitimitate.

23. Declaraţia de Independenţă a fost adoptată prin Legea nr. 691 din 27.08.1991. Faptul că Declaraţia a fost semnată de toţi deputaţii prezenţi în şedinţa Parlamentului nu îi conferă o putere juridică mai mare, aceasta având nivelul de lege (la acel moment nu se făcea încă distincţie între legile organice şi legile ordinare). În aceste circumstanţe, Declaraţia nu poate avea superioritate  faţă de Legea Fundamentală, care este izvorul suprem de drept în sistemul juridic al oricărui stat.

24. În lumina principiului lex specialis derogat legi generali (legea specială are prioritate faţă de legea generală)este evident că prevederile Declaraţiei de Independenţă au un caracter general, pe când norma art.13 al Constituţiei, care este special consacrată denumirii limbii de stat a Republicii Moldova, apare ca lex specialis.

25. Cât priveşte  principiul lex posterior derogat priori (legea mai recentă are prioritate faţă de legea mai veche), în speţa dată acesta nu poate fi aplicat, deoarece principiul vizat funcţionează doar în cazul în care este vorba de două legi care ambele sunt sau generale, sau speciale.

26. În contextul obiectului sesizărilor, ca o concluzie de ordin general se impune constatarea că  autorii sesizărilor, solicitând interpretarea art.13 din Constituţie, de fapt au urmărit scopul modificării acestuia, utilizând procedura interpretării oficiale şi eludând  procedurile de revizuire a Constituţiei prevăzute de  titlul VI al Constituţiei.

27. În acest sens, deosebit de relevante se învederează constatările expuse în Raportul Comisiei de la Veneţia privind revizuirea Constituţiei (CDL-AD (2010)001): „Comisia de la Veneţia a salutat şi a aprobat în repetate rânduri modelul “curţilor constituţionale”, care acum este răspândit în Europa. Acest model este în general favorabil interpretării constituţionale jurisdicţionale. Asemenea cursuri pot contribui în mod legitim la dezvoltarea sistemelor constituţionale naţionale. Totuşi, Comisia de la Veneţia reţine că pentru o revizuire constituţională importantă, o procedură politică democratică şi deliberativă, conformă procedurilor prescrise pentru amendamentele constituţionale, este în mod vădit preferabilă unei abordări pur jurisdicţionale” (par. 112).

28. În aceeaşi ordine de idei, Comisia de la Veneţia a constatat „ca principiu general că orice revizuire constituţională majoră trebuie efectuată de preferinţă conform procedurilor de revizuire formală prescrise, având în vedere că unul din obiectivele centrale ale procedurilor stricte este de a garanta legitimitatea modificărilor constituţionale” (ibidem, par. 22).

29. În lumina celor expuse, consider că o serie de raţionamente care au stat la baza Hotărârii în cauză contravin atât regulilor de interpretare, cât şi celor privind concurenţa normelor de drept şi nu au suportul juridic necesar. Prin urmare, atribuirea unei valori juridice superioare Declaraţiei de Independenţă în raport cu Constituţia, astfel încât textul Declaraţiei de Independenţă să prevaleze, statuată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 36 din 5 decembrie 2013, este neîntemeiată.


Fişiere: ro-op_h36_2013_ro.pdf

Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-46
Total vizitatori: 4019562  //   Vizitatori ieri: 2976  //   azi: 596  //   Online: 11


Acces rapid