Hotărîre Nr.1 din 15.01.2013

Hotărârea Curţii Constituţionale nr.1 din 15.01.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 60 alin. (3) și alin. (31) din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004


Monitorul: Мониторул Офичиал № 22-25/3 от 01.02.2013

Subiectul sesizării: deputatul în Parlament

Tipul hotărîrii: controlul constituționalității legilor, regulamentelor și hotărârilor Parlamentului

Prevedere: Prevederi recunoscute constituționale

Fişiere:
1.  ro-h_01.2013.ro.pdf


Sesizări:


Adresă:

1.  ADRESĂ ( 15.01.2013)


Cuvinte cheie:   Articolul 1 Statul Republica Moldova  | Articolul 20 Accesul liber la justiţie  | Articolul 46 Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia  | Articolul 114 Înfăptuirea justiţiei  | Articolul 115 Instanţele judecătoreşti  | Articolul 120 Caracterul obligatoriu al sentinţelor şi al altor hotărîri judecătoreşti definitive  |

1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 1 august 2012 de deputatul în Parlament, dl Serghei Sîrbu, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, pentru controlul constituţionalităţii sintagmei “cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile” din alin.(3) şi a prevederilor alin.(31) din art.60 al Codului de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004. 2. Autorul sesizării a pretins, în special, că dispoziţiile art.60 alin.(3), prin care părţilor în procedura de executare li se acordă posibilitatea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile de la recepţionarea încheierii cu privire la intentarea procedurii de executare silită, precum şi prevederile alin.(31) din acelaşi articol, potrivit cărora “în cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin.(3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens, însoţită de borderoul de calcul al altor cheltuieli de executare, cu menţiunea că suma acestora, care urmează a fi încasată de la debitor, se va stabili ulterior în condiţiile legii, iar debitorului îi va expedia şi copia, certificată de executorul judecătoresc, de pe documentul executoriu”, contravin articolelor 1, 20, 46, 114, 115, 120 din Constituţie. 3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 4 octombrie 2012 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei. 4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului şi Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti. 5. La şedinţa plenară publică autorul sesizării a participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Lilian Apostol, agent guvernamental.

 

6. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O., 1994, nr.1, art.1) sunt următoarele:

Articolul 4

Drepturile şi libertăţile omului

"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale."

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

"(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie."

Articolul 46

Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia

"(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.

[...]"

Articolul 120

Caracterul obligatoriu al sentinţelor şi al altor hotărîri judecătoreşti definitive

"Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive."

7. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30 mai 2003 (M.O., 2003, nr.111-115, art.451) sunt următoarele:

Articolul 16

Caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti

"(1) Hotărîrile, încheierile, ordonanţele şi deciziile judecătoreşti definitive, precum şi dispoziţiile, cererile, delegaţiile, citaţiile, alte adresări legale ale instanţei judecătoreşti, sunt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

(2) Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti, dispoziţiilor, cererilor, delegaţiilor, citaţiilor, altor adresări legale, precum şi lipsa de consideraţie faţă de judecată, atrag răspunderea prevăzută în prezentul cod şi în alte legi.

(3) Caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti nu privează persoanele care nu au fost atrase în proces de a se adresa în judecată dacă, prin actul judecătoresc emis, se încalcă drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime.

(4) Executarea pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrilor, delegaţiilor şi adresărilor instanţelor judecătoreşti străine, ale arbitrajelor internaţionale se efectuează în conformitate cu prezentul cod, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi pe principiul reciprocităţii."

8. Prevederile relevante ale Codului de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (republicat în M.O., 2010, nr.214-220, art.704) sunt următoarele:

Articolul 60

Intentarea procedurii de executare

"(1) Procedura de executare se intentează la cererea creditorului urmăritor sau, în cazurile prevăzute de prezentul cod, la demersul instanţei de judecată, cu prezentarea documentului executoriu spre executare.

(2) Creditorul este liber să depună documentul executoriu la orice executor judecătoresc, ţinînd cont de prevederile art.30 din prezentul cod.

(3) În termen de 3 zile după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de executare în cel mult 3 zile de la emitere, cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile. La încheierea cu privire la intentarea procedurii de executare va fi anexat borderoul de calcul al cheltuielilor de executare legate de plata taxei de intentare şi de arhivare a dosarului de executare.

(31) În cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin.(3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens, însoţită de borderoul de calcul al altor cheltuieli de executare, cu menţiunea că suma acestora, care urmează a fi încasată de la debitor, se va stabili ulterior în condiţiile legii, iar debitorului îi va expedia şi copia, certificată de executorul judecătoresc, de pe documentul executoriu.

(4) Încheierea privind intentarea procedurii de executare poate fi contestată doar de debitor, în temeiul prevăzut la art.61 lit.b) şi e) din prezentul cod, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie teritorială biroul executorului judecătoresc îşi are sediul sau, în cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc."

9. Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt următoarele:

Articolul 8

"Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau prin lege."

10. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele:

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotarî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [......]"

Articolul 1 din Protocolul adiţional Protecţia proprietăţii

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

 

 

Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se recunosc constituţionale sintagma "cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile" din alineatul (3) şi prevederile alineatului (31) din articolul 60 al Codului de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004.

2. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

 

 

11. La 15 ianuarie 2012 Parlamentul a adoptat Legea nr.5 pentru modificarea unor acte legislative, fiind amendate şi unele articole din Codul de executare care vizează executarea hotărîrilor cu caracter civil.

12. Astfel, art.60 alin.(3) din Codul de executare a fost expus în redacţie nouă:

"(3) În termen de 3 zile după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de executare în cel mult 3 zile de la emitere, cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile. [...]".

13. De asemenea, art.60 a fost completat cu alin.(31), conform căruia:

"(31) În cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin.(3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens [...]".

14. Autorul sesizării consideră că prin normele contestate are loc o amînare nejustificată a procedurii de executare pentru un termen de 15 zile şi, în consecinţă, o încălcare a liberului acces la justiţie.

15. La fel, autorul sesizării consideră că prevederile legale limitează dreptul creditorului de a dispune de creanţa sa, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate.

16. Respectiv, autorul sesizării consideră că normele contestate încalcă articolele 1, 20, 46, 114, 115, 120 din Constituţie.

17. Curtea observă că sesizarea vizează în esenţă dreptul persoanei de a solicita executarea hotărîrii judecătoreşti din momentul în care aceasta a devenit definitivă, adică dreptul creditorului de a-şi satisface pe deplin creanţa din contul debitorului.

18. Curtea reţine că, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, prerogativa Curţii este de a stabili corelaţia dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinînd cont de principiul supremaţiei acesteia.

19. În acest context, în partea ce ţine de argumentul Guvernului, exprimat în opinia sa scrisă, privind lipsa competenţei Curţii Constituţionale de a examina sesizarea, deoarece aceasta vizează o abordare in abstracto a problemelor de compatibilitate a unei norme din legea organică cu Legea Supremă, fiind astfel o actio popularis, Curtea reiterează şi atrage atenţia Guvernului asupra poziţiei exprimate la acelaşi subiect în Hotărîrea nr.19 din 18 decembrie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 18 din Legea nr.113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecătoreşti, potrivit căreia:

"20. Curtea reaminteşte că este competentă anume şi exclusiv să aprecieze circumstanţele de drept, cele de fapt fiind, în principiu, irelevante. Prin urmare, controlul constituţionalităţii operat de Curtea Constituţională a priori nu numai că implică, dar şi impune exclusiv abordarea in abstracto a problemelor de compatibilitate a normelor legale cu cele constituţionale.

21. [...] spre deosebire de Curtea Europeană, al cărei specific este de a examina cereri individuale privind încălcarea drepturilor omului, testul calităţii de victimă sau al unui eventual prejudiciu este inaplicabil pentru exercitarea controlului constituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, care este în esenţă sesizată printr-o actio popularis.

[...]

23. Chiar şi în cazul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, care se ridică la aplicarea legii în cadrul litigiului dedus spre soluţionare instanţei de judecată, Curtea nu este competentă a analiza aplicarea unei anumite dispoziţii legale unei situaţii concrete, ci numai compatibilitatea in abstracto a prevederilor contestate cu normele Constituţiei.

24. De asemenea, deşi soluţionarea litigiilor concrete între persoane concrete este atribuţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti, acestea fiind şi singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt dedusă instanţei, prin raportarea normelor contestate atît la dispoziţiile constituţionale, cît şi la prevederile Convenţiei Europene, Curtea Constituţională statuează asupra calităţii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene, ţinînd cont, în acelaşi timp, de efectele potenţiale sau de riscurile pe care le comportă aceasta în raport cu destinatarii normei."

20. Curtea nu poate să reţină pentru examinare nici obiecţiile autorului sesizării privind încălcarea articolelor 114 şi 115 din Constituţie prin normele contestate. Curtea menţionează că obligaţia executării unei hotărîri judecătoreşti aparţine debitorului, iar în situaţia în care acesta nu îndeplineşte benevol această obligaţie, intervine executarea silită, prin intermediul executorului judecătoresc, care este unica persoană autorizată să efectueze executarea silită a documentelor executorii.

21. Pentru considerentele expuse, Curtea reţine că prevederile art.114 şi art.115 din Constituţie, prin care se relevă că justiţia se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti, sunt inopozabile în cauza examinată.

22. De asemenea, Curtea menţionează că articolul 1 din Constituţie, prin care se garantează principiile statului de drept, reprezintă substanţa oricăror proceduri de control al constituţionalităţii actelor legislative şi nu are o semnificaţie autonomă.

23. Prin urmare, pentru a elucida corespunderea normelor contestate cu dispoziţiile constituţionale, Curtea va opera cu prevederile articolului 20 combinat cu articolul 120 din Constituţie, precum şi cu prevederile articolului 46 din Constituţie.

 

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 20 COMBINAT CU ARTICOLUL 120 DIN CONSTITUŢIE

24. În opinia autorului sesizării, prevederile art.60 alin.(3) şi alin.(31) din Codul de executare, supuse controlului constituţionalităţii, încalcă articolul 20 din Constituţie, potrivit căruia:

"(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie."

25. De asemenea, în coraport cu normele contestate, autorul sesizării invocă şi încălcarea art.120 din Constituţie, care prevede:

"Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive."

A. Argumentele autorului sesizării

26. Autorul sesizării consideră că sintagma "cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile" din art.60 alin.(3) şi prevederile alin.(31) din acelaşi articol al Codului de executare încalcă prevederile constituţionale.

27. Autorul sesizării reţine că, potrivit prevederilor art.120 din Constituţie, este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive.

28. Principiul caracterului obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive este consfinţit şi în art.16 din Codul de procedură civilă, care stipulează că hotărîrile, încheierile, ordonanţele şi deciziile judecătoreşti definitive sînt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

29. Autorul sesizării invocă încălcarea principiului accesului liber la justiţie, statuat de art.20 din Constituţie, afirmînd că, dacă amînarea procedurii de executare face imposibilă executarea, adică finalizarea actului de justiţie, atunci şi accesul la justiţie este limitat.

30. Accesul la justiţie este un drept general, care cuprinde şi dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti.

31. În susţinerea poziţiei sale autorul sesizării invocă şi prevederile art.6 din Convenţia Europeană, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene, potrivit căreia executarea hotărîrilor judecătoreşti constituie parte integrantă a actului de justiţie, şi dacă, din anumite motive, amînarea procedurii de executare face imposibilă executarea hotărîrii judecătoreşti, atunci devine absolut inutilă însăşi decizia instanţei.

B. Argumentele autorităţilor

32. În opinia prezentată de Preşedintele Republicii Moldova, modificările operate la art.60 din Codul de executare presupun accelerarea executării hotărîrilor instanţelor de judecată şi protejarea intereselor materiale atît ale creditorului, cît şi ale debitorului, care astfel are posibilitatea să economisească sume importante de bani, pe care le-ar pierde în cazul executării silite.

33. De asemenea, în opinia Preşedintelui ţării se susţine că termenul de 15 zile pentru executarea benevolă a hotărîrii judecătoreşti ţine de procedura realizării accesului liber la justiţie. Astfel, stabilirea acestor proceduri este de competenţa exclusivă a statului, cu condiţia ca acestea să fie stabilite prin lege şi să nu îngrădească, direct sau indirect, judecarea echitabilă şi în termene rezonabile a cauzelor civile. Doar în cazul în care statul ar stabili prin lege în exclusivitate executarea benevolă a hotărîrilor judecătoreşti, s-ar crea situaţia de îngrădire a accesului liber la justiţie.

34. În şedinţa publică reprezentantul Parlamentului, a menţionat că acordarea termenului de executare benevolă în cadrul procedurii de executare silită nu contravine normelor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi caracterului obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive. Prevederile contestate din Codul de executare au rolul de a asigura eficienţa şi respectarea dispoziţiilor constituţionale ale articolului 20, articolului 46 şi articolului 120 din Constituţie.

35. Termenul de graţie oferit pentru executarea benevolă nu diminuează rolul, importanţa şi efectele unui act judecătoresc, a cărui obligativitate persistă pentru debitor şi în această perioadă. Termenul de 15 zile acordat pentru executare benevolă nu poate atinge însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii prevăzute la art.20 şi art.120 din Constituţie şi nu este în măsură să lipsească creditorul de garanţii suficiente pentru urmărirea silită a bunurilor, soluţia executării benevole fiind una proporţională şi necesară într-o societate democratică.

36. Concomitent, reprezentantul Parlamentului a invocat că scopul particular al modificărilor operate la art.60 din Codul de executare a fost protejarea debitorilor în cazul punerii în executare pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrilor judecătoreşti străine.

37. În opinia sa scrisă, Guvernul a menţionat că normele contestate nu instituie o interdicţie, ci prevăd o procedură echitabilă în raport cu scopul urmărit, or, scopul în sine este executarea actului judecătoresc, indiferent dacă acest lucru se face benevol sau în mod silit.

38. Potrivit opiniei Guvernului, executarea silită este o procedură legală de realizare a drepturilor creditorului, recunoscute printr-un document executoriu, realizată prin intermediul executorului judecătoresc, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile. În aceste condiţii, caracterul executoriu al unei hotărîri judecătoreşti nu lipseşte debitorul de dreptul său la executare benevolă, strict reglementată, a obligaţiilor sale faţă de creditorul recunoscut printr-un document executoriu.

39. De asemenea, Guvernul afirmă că stipularea unei perioade de executare benevolă a hotărîrii judecătoreşti nu întîrzie efectele juridice ale hotărîrii instanţei, deoarece aceasta nu schimbă caracterul executoriu al hotărîrii judecătoreşti definitive şi nu modifică soluţia instanţei de judecată. La expirarea termenului de graţie oferit pentru executarea benevolă statul intervine în mod coercitiv, dacă obligaţiile ce rezultă din acest act ajunse la scadenţă nu sunt executate.

40. Concomitent, Guvernul precizează că un asemenea termen de executare benevolă este prevăzut şi în cadrul procedurii contravenţionale, potrivit căreia amenda se achită de către contravenient în mod benevol în termen de 30 de zile de la data stabilirii ei, iar în cazul în care amenda nu este achitată, instanţa de judecată, în decursul a 30 de zile de la rămînerea definitivă a hotărîrii, trimite executorului judecătoresc documentul executoriu pentru încasarea silită a amenzii (art.183, art.311 şi art.315 din Codul de executare).

41. Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti în opinia prezentată menţionează că prin acordarea debitorului a unui termen de 15 zile pentru executare benevolă se creează o incertitudine în ceea ce priveşte efectul hotărîrii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului.

42. Concomitent, ea consideră că se admite prelungirea nejustificată a neexecutării hotărîrii judecătoreşti şi ipso facto amînarea momentului de la care aceasta îşi produce efectele juridice obligatorii.

43. În opinia Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, termenul de executare benevolă este de natură să impună condiţii nerezonabile privind exercitarea dreptului de acces la justiţie şi constituie o ingerinţă neproporţională cu scopul urmărit. Or, reglementările care vizează nemijlocit respectarea dreptului de acces la justiţie şi conţinînd implicit condiţii de exercitare sunt contrare normelor constituţionale şi internaţionale atunci cînd tind să-l anuleze sau să-l limiteze.

C. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

44. Potrivit prevederilor articolului 20 din Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca dreptul oricărei persoane la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

45. Curtea reţine că, în accepţiunea art.6 din Convenţia Europeană, accesul liber la justiţie constituie o componentă a dreptului persoanei la un proces echitabil, ceea ce reprezintă expresia principiului preeminenţei dreptului.

46. Curtea menţionează că potrivit Hotărîrii nr.14 din 15 noiembrie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30 mai 2003:

"50. [...] principul accesului liber la justiţie urmează a fi privit nu doar ca o garanţie fundamentală pentru exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, ci şi ca o normă imperativă chemată să dea sens noţiunii de "stat de drept". Or, conform art.1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.

51. Din perspectiva guvernării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, este de menţionat că, potrivit art.15 din Legea Supremă, care garantează principiul universalităţii, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea."

47. Curtea reţine că accesul liber la justiţie este un principiu complex, cuprinzînd mai multe relaţii şi drepturi fundamentale, prin care se poate garanta exercitarea lui deplină.

48. Un drept general, care garantează persoanelor accesul liber la justiţie, este dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile legitime ale persoanelor. Curtea observă că articolul 20 alin.(1) din Constituţie indică în mod direct existenţa unei obligaţii pozitive din partea statului de a asigura dreptul la satisfacţie efectivă.

49. În acest context, Curtea evidenţiază similitudinea textului constituţional cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care statuează în articolul 8:

"Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau prin lege."

50. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, accesul la justiţie semnifică nu doar posibilitatea juridică efectivă de a te adresa unui organ de plină jurisdicţie pentru soluţionarea unei contestaţii şi obţinerea unei satisfacţii, ci şi dreptul de a cere executarea hotărîrii obţinute.

51. Curtea reţine că, potrivit articolului 120 din Constituţie, respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti este obligatorie. Caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti se exprimă prin obligativitatea executării acestora.

52. Curtea notează că, potrivit art.14 din Codul de procedură civilă, hotărîrea judecătorească reprezintă actul de dispoziţie al instanţei judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei.

53. Anume prin obţinerea puterii de lucru judecat hotărîrile judecătoreşti definitive capătă semnificaţia de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege.

54. În acest context, Curtea reţine şi prevederile art.16 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărîrile judecătoreşti sînt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti atrage răspunderea prevăzută de legislaţie.

55. La fel, conform art.255 din Codul de procedură civilă, hotărîrea judecătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare.

56. Sub aspectul obligativităţii hotărîrii judecătoreşti s-a pronunţat şi Curtea Europeană, care a statuat în jurisprudenţa sa că "dreptul la un tribunal garantat de art.6 alin.1 din Convenţie ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărîre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămînă inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcînd parte integrantă din "proces" în sensul art.6" (SC Ruxandra Trading contra Romîniei, Hornsby contra Greciei).

57. În cauza Prodan contra Moldovei Curtea Europeană a reţinut că:

"52. [...] Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu - proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte - fără a proteja executarea hotărîrilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat angajamentul să-l respecte atunci cînd au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărîri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v.Greece, hotărîre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p.510, § 40)."

58. În context, Curtea consideră relevantă şi cauza Ruianu contra României, în care Curtea Europeană reaminteşte că:

65. [...] dreptul la justiţie, garantat de articolul 6, protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămîne fără efect în defavoarea uneia din părţi. Prin urmare, executarea unei hotărîri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amînată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărîrile Burdov împotriva Rusiei, cererea nr.59498/00, alin.34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menţionat, alin.63 şi 66, şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărîri şi decizii 1997-II, p. 510-511, alin.40)."

59. De asemenea, Curtea Europeană a constatat că o autoritate de stat nu ar trebui să invoce ca pretext lipsa resurselor pentru a nu se conforma unei hotărîri (Pasteli contra Moldovei, Sîrbu şi alţii contra Moldovei).

60. În contextul celor expuse şi în lumina constatărilor Curţii Europene, Curtea menţionează că dreptul la executarea unei hotărîri judecătoreşti constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiţie.

61. Totodată, în Hotărîrea nr.14 din 15 noiembrie 2012, Curtea a reţinut că:

"58. [...] prin prisma art.6 pct.1 din Convenţia Europeană, precum şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul de acces la justiţie nu poate fi absolut, el poate implica limitări, inclusiv de ordin procedural, cît timp acestea sînt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit.

59. Curtea Europeană a statuat că, dincolo de limitele care circumscriu conţinutului acestui drept, există loc pentru restrîngeri aduse implicit.

60. Dreptul de acces la o instanţă de judecată impune, prin însăşi natura sa, a fi reglementat de către stat, reglementare care poate fi variabilă în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor (Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii).

61. În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a indicat că, în elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările nu trebuie să restrîngă dreptul de acces într-atît, încît să fie atinsă însăşi substanţa sa.

62. În contextul celor elucidate, Curtea reţine că accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, nu poate fi perceput în lipsa garanţiilor impuse de art.6 pct.1 din Convenţia Europeană, garanţii la care se poate renunţa numai în măsura invocată supra."

2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

62. Curtea reţine că executarea unei hotărîri judecătoreşti reprezintă ultima etapă a procesului judiciar şi constituie un drept consfinţit cumulativ de articolele 20 şi 120 din Legea Supremă. Un act executoriu neexecutat sau, altfel zis, o justiţie formală nu poate să asigure atingerea scopului de bază - protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, proclamate de actele normative naţionale şi internaţionale.

63. Efectul unei hotărîri judecătoreşti oferă creditorului dreptul de a-şi satisface pe deplin creanţa şi incumbă obligaţia corelativă a debitorului de a executa dispozitivul hotărîrii.

64. Astfel, Curtea menţionează că, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii, procesul civil parcurge două etape: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărîrilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei coercitive a statului, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia.

65. În contextul celor expuse, Curtea precizează că, întrucît este posibil ca debitorul să nu îndeplinească benevol obligaţia dispusă de instanţă, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesuale pentru realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fie prin hotărîrea instanţei de judecată, fie prin alt înscris, care are putere executorie.

66. Totodată, Curtea Europeană a notat:

"Nu este sarcina Curţii să stabilească dacă sistemul juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărîrilor pronunţate de către instanţe. [...] este responsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin (Ruianu contra Romîniei; Ignaccolo-Zenide contra Romîniei)".

67. Potrivit Curţii Europene:

"în cauze [...] în care se cer acţiuni de la un debitor persoană privată, statul, în calitate de posesor al forţei publice, trebuie să acţioneze diligent pentru a asista creditorul în executarea hotărîrii judecătoreşti (Cebotari şi alţii contra Moldovei; Fociac contra Romîniei)."

68. Curtea observă că, în termenii art.10 din Codul de executare, executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile. Executarea silită începe prin sesizarea executorului judecătoresc în condiţiile legii şi se efectuează prin orice formă, simultan sau succesiv, pînă la realizarea dreptului recunoscut prin documentul executoriu, pînă la achitarea dobînzilor, a penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum şi a cheltuielilor de executare.

69. În contextul celor expuse, Curtea notează că executarea silită a unei hotărîri judecătoreşti intervine doar atunci cînd debitorul refuză să execute benevol hotărîrea. Adică neexecutarea voluntară a unui titlu executoriu deschide calea executării silite.

70. La fel, Curtea menţionează că executarea silită este guvernată de principiul disponibilităţii, în conformitate cu care aceasta din urmă se declanşează doar la cererea creditorului prin prezentarea documentului executoriu, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art.256 din Codul de procedură civilă şi art.15 din Codul de executare, prin care instanţa de judecată prezintă din oficiu titlul executoriu spre executare imediat după pronunţarea hotărîrii judecătoreşti.

71. Întrucît executarea hotărîrilor judecătoreşti este parte integrantă a procesului judiciar, Curtea reţine că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului de executare constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.

72. Astfel, Curtea observă că potrivit art.60 alin.(3) din Codul de executare: "În termen de 3 zile după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de executare în cel mult 3 zile de la emitere, cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile [...]".

73. Raportînd prevederile legale la normele constituţionale, Curtea nu poate fi de acord cu alegaţiile autorului sesizării privind încălcarea articolelor 20 şi 120 din Constituţie.

74. Curtea menţionează că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a-l utiliza în formele şi în condiţiile prevăzute de lege.

75. Curtea reţine de principiu că acordarea posibilităţii debitorului de a executa benevol documentul executoriu înainte de a trece la executarea silită a bunurilor acestuia reprezintă o formalitate necesară, stabilită în interesul debitorului, pentru a-i acorda un răgaz în vederea îndeplinirii obligaţiei care i se incumbă.

76. De asemenea, Curtea relevă că prevederile art.60 alin.(3) din Codul de executare, prin care se instituie un termen de executare benevolă a hotărîrilor judecătoreşti, constituie o opţiune acordată de către legiuitor debitorului pentru realizarea propriilor obligaţii pînă la aplicarea forţei coercitive a statului.

77. În acelaşi timp, prin aceste prevederi debitorul este avertizat că, dacă nu-şi execută de bunăvoie obligaţia, se va proceda la executarea silită a creanţei.

78. Totodată, Curtea notează că normele instituite prin Legea nr.5 din 15 ianuarie 2012 asigură proporţionalitatea între interesele creditorului, care dispune de dreptul legitim de a pretinde realizarea propriei creanţe, şi interesele debitorului, căruia statul este ţinut, în egală măsură, să-i acorde ocrotire.

79. La fel, Curtea reţine că scopul acestor reglementări a fost, pe de o parte, facilitarea executării cu bună-credinţă şi în condiţii mai favorabile a creanţelor de către debitori, iar, pe de altă parte, prevenirea unor eventuale abuzuri din partea creditorilor de rea-credinţă care evită înştiinţarea debitorului despre existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive, atunci cînd acesta din urmă din varii motive nu este în cunoştinţă de cauză.

80. Concomitent, Curtea notează că, în lipsa unei norme care să consacre modalităţi de executare benevolă a hotărîrilor judecătoreşti, pot fi declanşate proceduri individuale de executare silită, care, în mod inevitabil, ar avea ca efect blocaje, inclusiv în funcţionarea instituţiilor publice, în cazul în care statul apare în calitate de debitor.

81. Or, potrivit prevederilor Codului de executare, în cazul executării silite, debitorul este obligat nu doar să efectueze acţiunile care rezultă din documentul executoriu, dar şi să achite toate cheltuielile de executare.

82. În acest sens, Curtea menţionează Recomandarea CoE nr.(2003) 17 privind executarea hotărîrilor judecătoreşti, potrivit căreia:

"în timpul procedurii de executare, trebuie găsit un echilibru adecvat între interesele creditorilor şi cele ale debitorilor, avînd în vedere prevederile art.6 şi 8 ale Convenţiei Europene."

83. Concomitent, în virtutea caracterului unitar al procesului civil, Curtea relevă, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene, necesitatea respectării garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atît în faza judecăţii, cît şi în faza executării silite.

84. În jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a notat că:

"[...] măsura restrictivă trebuie să fie prevăzută expres de lege, să aibă la origine un temei legal şi să fie aplicată doar după expirarea termenului de executare benevolă a titlului executoriu şi după întreprinderea unor eforturi rezonabile pentru a percepe datoria prin alte mijloace, astfel, încît restricţia să fie o ultimă soluţie de natură a influenţa conduita şi responsabilitatea debitorilor pentru executarea titlurilor executorii" (Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.7 din 5 aprilie 2011).

85. În aceeaşi ordine de idei, şi Curtea Europeană a constatat că:

"limitarea accesului la justiţie în faţa Curţii de Casaţie are o justificare rezonabilă, şi anume încurajarea executării benevole a hotărîrilor judecătoreşti" (cauza Bayle contra Franţei).

86. De asemenea, Curtea notează că termenul de 15 zile acordat pentru executarea benevolă nu este de natură să contravină principiului liberului acces la justiţie şi nici să încalce dreptul la un proces echitabil, deoarece reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrîngere a exerciţiului acestuia.

87. Mai mult, Curtea constată că modificările operate prin Legea nr.5 din 15 ianuarie 2012, prin care în art.60 din Codul de executare a fost inclus termenul de "executare benevolă", nu constituie o novaţie legislativă. Or, potrivit art.16 alin.(3) din Codul de executare: "Hotărîrile judecătoreşti în contencios administrativ se prezintă spre executare în decursul a 30 de zile de la data expirării termenului de executare benevolă stabilit de lege sau de instanţa de judecată".

88. De asemenea, Curtea nu poate subscrie şi consideră eronată afirmaţia autorului sesizării că prin dispoziţiile contestate are loc amînarea executării unei hotărîri judecătoreşti.

89. Curtea reţine că sensul sintagmei "amînarea executării" nu echivalează cu sensul sintagmei "executarea benevolă", or, prin aceasta din urmă debitorului i se acordă un termen de graţie pentru executarea voluntară a obligaţiilor.

90. Totodată, Curtea menţionează că, potrivit art.76 din Codul de executare, executorul judecătoresc poate amîna executarea la cererea unei părţi sau din oficiu, ţinînd cont de interesele primordiale ale creditorului. Astfel, Curtea concluzionează că pe perioada amînării executării executorul judecătoresc nu-i poate imputa debitorului executarea silită a obligaţilor care decurg din documentul executoriu.

91. Cu referire la art.60 alin.(31) din Codul de executare, potrivit căruia: "În cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin.(3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens [...]", Curtea menţionează că, deşi întreaga procedură de executare urmează a fi guvernată de principiul echităţii, această prevedere este de natură să asigure celeritatea procedurii fără a omite aspectul constrîngerii, care primează în faza de executare silită, interesul final fiind acela ca activitatea de realizare a dreptului recunoscut în faza judecăţii să nu fie iluzoriu, iar activitatea instanţei să nu devină inutilă.

92. Concomitent, în lipsa încălcării normelor constituţionale invocate de autorul sesizării, avînd în vedere prevederile cadrului legal existent, prin care executarea benevolă a hotărîrii judecătoreşti este încorporată în cadrul procedurii de executare silită, Curtea atestă o situaţie de contradicţie şi incoerenţă între unele prevederi ale Codului de executare, fapt ce determină emiterea unei adrese către Parlament.

93. Astfel, pe de o parte, potrivit prevederilor art.70 alin.(2) din Codul de executare, executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acţiunile necesare în vederea executării hotărîrii judecătoreşti, iar pe de altă parte, este obligat să acorde debitorului, în cadrul procedurii de executare silită deja intentată, un termen de 15 zile pentru executarea benevolă a documentului executoriu.

94. Totodată, Curtea observă că, potrivit art.63 din Codul de executare, în scopul asigurării executării documentului executoriu, odată cu intentarea procedurii de executare, executorul judecătoresc este în drept: a) să aplice sechestru pe mijloacele băneşti sau pe bunurile debitorului; b) să interzică debitorului de a săvîrşi anumite acte; c) să interzică altor persoane de a transmite debitorului bunuri sau de a îndeplini faţă de el alte obligaţii. La fel, termenul dintre acţiunile complexe ce urmează a fi întreprinse de executorul judecătoresc nu va depăşi 15 zile (art.70 alin.(2) al Codului de executare).

95. Prin prisma celor invocate, Curtea consideră oportună instituirea unei obligaţii în sarcina creditorului de a soma debitorul asupra executării benevole a documentului executoriu pînă la intentarea procedurii de executare silită. De asemenea, acordarea prin lege a unui termen pentru executarea benevolă a hotărîrii judecătoreşti pînă la intentarea procedurii de executare silită nu va permite excluderea reciprocă a acestor două forme de executare, excludere care se atestă în prezent, reieşind din prevederile legale invocate supra.

96. Totodată, reieşind din argumentele precitate, Curtea menţionează că doar respectiva coliziune între norme, care afectează calitatea legii, nu este în măsură să aducă atingere însăşi substanţei dreptului pretins a fi încălcat.

97. În lumina celor expuse, Curtea constată că adoptarea de către legiuitor a unor modificări ale normelor incidente în materia executării, prin care se instituie procedura de executare benevolă a hotărîrii judecătoreşti, nu este de natură să restricţioneze dreptul la obţinerea unei satisfacţii echitabile, precum şi nu exclude obligativitatea hotărîrii judecătoreşti pentru debitor. Or, prin prisma articolului 120 din Legea Supremă, obligativitatea hotărîrii judecătoreşti apare în momentul în care aceasta devine definitivă şi nu este condiţionată de înaintarea de către creditor a documentului executoriu către executorul judecătoresc.

98. Pornind de la obligaţia pozitivă a statului de a asigura executarea hotărîrilor judecătoreşti, Curtea reţine că instituţia procesuală a "executării silite", suplimentar obligaţiei debitorului de a executa benevol hotărîrea judecătorească din momentul în care aceasta devine definitivă, constituie un instrument necesar care facilitează obţinerea de către creditor a drepturilor atribuite prin documentul executoriu.

99. În contextul celor menţionate, Curtea constată că sintagma "cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile" din alin.(3) şi prevederile alin.(31) din art.60 al Codului de executare nu aduc atingere articolelor 20 şi 120 din Constituţie.

 

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 46 DIN CONSTITUŢIE

100. În opinia autorului sesizării, prevederile Codului de executare supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 46 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia:

"(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.

[...]".

A. Argumentele autorului sesizării

101. Autorul sesizării menţionează că prin art.60 alin.(3) şi alin.(31) se limitează dreptul creditorului de proprietate asupra bunului său, drept protejat de art.46 din Constituţie şi art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană.

102. Astfel, în sesizare se relevă că în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene drepturile băneşti recunoscute irevocabil prin hotărîri judecătoreşti reprezintă un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană (Lelas contra Croaţiei, Kopecky contra Slovaciei).

B. Argumentele Curţii

103. Curtea reţine argumentele autorului sesizării privind atribuirea la categoria de "bun" a dreptului la o creanţă certă care rezultă dintr-un document executoriu.

104. Astfel, Curtea consideră relevantă jurisprudenţa Curţii Europene, care statuează că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană.

105. La fel, în cauza Prodan contra Moldovei Curtea Europeană reiterează că:

"59. [...] o "pretenţie" poate constitui un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, hotărîre din 9 decembrie 1994, Seria A nr.301-B, § 59)."

106. Concomitent, Curtea nu poate reţine pretenţiile autorului sesizării privind încălcarea dreptului de proprietate prin dispoziţiile contestate. De asemenea, se consideră a fi nepertinentă jurisprudenţa Curţii Europene invocată în respectiva speţă.

107. Curtea Europeană califică drept atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale şi, respectiv, încălcare a dreptului de proprietate doar situaţiile de neexecutare a hotărîrilor judecătoreşti într-un "termen rezonabil" garantat de art.6 alin.(1) din Convenţia Europeană (Ambruosi împotriva Italiei; Burdov împotriva Rusiei).

108. Potrivit Curţii Europene, rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al autorităţilor care examinează cauza, precum şi obiectul hotărîrii (Kormacheva contra Rusiei, § 51; Josan contra Moldovei).

109. Astfel, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene, Curtea Constituţională observă că, de regulă, termenul de neexecutare a unei hotărîri judecătoreşti irevocabile ce depăşeşte 12 luni este considerat ca fiind nerezonabil. În cauzele împotriva Republicii Moldova, în care Curtea a constatat violarea art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană din motivul neexecutării unei hotărîri judecătoreşti, termenul de neexecutare a variat între 12 luni şi 20 de zile (Deordiev şi Deordiev c.Moldovei) şi aproape 10 ani (Mizernaia c.Moldovei).

110. În cauzele Ungureanu contra Moldovei şi Bulava contra Moldovei, Curtea Europeană a constatat că neexecutarea timp de 9 luni a unor hotărîri judecătoreşti cu privire la restabilirea reclamantului la locul de muncă şi, respectiv, de neexecutare timp de 7 luni şi 16 zile a unei hotărîri judecătoreşti cu privire la achitarea salariului constituie o atingere adusă art.1 al Protocolului nr.1. Curtea Europeană a menţionat că cererile ce privesc restabilirea la locul de muncă, precum şi achitarea salariului, sunt de o "importanţă crucială" pentru reclamanţi şi că ele trebuie să fie soluţionate "cu promptitudine". În lumina circumstanţelor cauzelor date, termenele în care hotărîrile de judecată au fost executate nu au fost considerate rezonabile.

111. Totodată, prin decizia Dumitriu şi alţii contra României, Curtea Europeană a considerat că eşalonarea executării hotărîrilor definitive privind drepturile salariale ale magistraţilor nu constituie o încălcare a art.6 alin.1 şi a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană în cazul în care eşalonarea este aplicată pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile şi cheltuielile publice, iar măsură respectivă poate fi considerată că urmăreşte un scop de utilitate publică.

112. În contextul celor invocate supra, Curtea reţine că instituirea de către legiuitor a termenului de 15 zile pentru executarea benevolă a hotărîrii judecătoreşti nu este de natură să încalce termenul rezonabil, asigură un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit, respectînd exigenţele unui stat de drept şi, prin urmare, nu aduce atingere substanţei dreptului protejat de art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană.

113. Mai mult, Curtea reţine că şi în cazul intentării procedurii de executare silită prevederile Codului de executare acordă executorului judecătoresc termene în care urmează a fi întreprinse acţiuni complexe. Astfel, potrivit art.70 din Codul de executare:

"[...]

(2) Executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acţiunile necesare în vederea executării hotărîrii judecătoreşti. Dacă legea nu prevede altfel, termenul dintre acţiunile complexe ce urmează a fi întreprinse de executorul judecătoresc nu va depăşi 15 zile. Curgerea acestui termen se suspendă pe durata suspendării sau amînării executării, strămutării procedurii de executare, imposibilităţii executorului judecătoresc de a acţiona din motive ce nu depind de voinţa sa, precum şi în cazul în care nu au fost avansate cheltuielile necesare pentru efectuarea actului următor.

(3) Cu acordul creditorului, termenul prevăzut la alin.(2) poate fi prelungit."

114. La fel, Curtea observă că, în scopul creării unui remediu intern eficient de apărare a drepturilor persoanei, la 21 aprilie 2011 Parlamentul a adoptat Legea nr.87 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti.

115. Curtea Europeană, în decizia Balan contra Moldovei din 24 ianuarie 2012, s-a pronunţat asupra eficienţei noului remediu introdus prin Legea nr.87, reamintind că:

"La soluţionarea acţiunilor înaintate în temeiul Legii nr.87, instanţele naţionale urmează să aplice criteriile Convenţiei de eficacitate potrivit abordării Curţii. Curtea a acceptat că Legea nr.87 a fost elaborată, în principiu, pentru a examina chestiunea executării tardive a hotărîrilor într-o manieră eficientă şi semnificativă, considerînd cerinţele Convenţiei. Deşi instanţele naţionale încă nu au stabilit o practică constantă, la această etapă Curtea nu a văzut nici un motiv să creadă că noul remediu nu ar oferi reclamanţilor posibilitatea de a obţine compensaţie adecvată şi suficientă pentru acţiunile respective şi că nu ar oferi perspective rezonabile de succes."

116. Avînd în vedere argumentele expuse supra, Curtea apreciază că prevederile cuprinse la art.60 alin.(3) şi alin.(31) nu împiedică creditorul să beneficieze de rezultatul benefic al litigiului său şi, prin urmare, nu constituie o restrîngere a art.46 din Constituţie. 

 

 

—  OPINIE SEPARATĂ ( Victor PUŞCAŞ)

OPINIE SEPARATĂ

    expusă în temeiul art.27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.67 din Codul jurisdicţiei constituţionale


În cadrul deliberărilor asupra Hotărîrii nr.1 din 15 ianuarie 2013, prin care Curtea a recunoscut constituţionale prevederile alin.(3) şi alin.(31) din articolul 60 al Codului de executare al Republicii Moldova, am ajuns la o altă concluzie, din care cauză expun prezenta opinie separată.

1. Consider că prevederile alin.(3) şi alin.(31) din articolul 60 al Codului de executare al Republicii Moldova contravin principiilor clarităţii şi previzibilităţii legii şi, deci, art.23 din Constituţie,  deoarece termenul de 15 zile, instituit prin aceste prevederi, vine în contradicţie directă cu scopul reglementării instituţiei executării silite. Instituirea unui termen de executare benevolă în cadrul procedurii de executare silită prin sine însăşi reprezintă o contradicţie. Consider că amînarea prin lege pentru încă 15 zile a procedurii de executare silită creează o incertitudine pentru creditor, care se adresează executorului judecătoresc să efectueze executarea silită. Nefiind formulată cu suficientă precizie, norma nu permite persoanei să decidă asupra conduitei sale şi să prevadă consecinţele acesteia.

În aspectul menţionat, Curtea nu a dat dovadă de consecvenţă în raport cu propria jurisprudenţă. Astfel, în Hotărîrea nr.26 din 23.11.2010, prin care au fost declarate neconstituţionale unele prevederi ale art.63 din CPP, Curtea a menţionat:

„Pentru a corespunde celor trei criterii de calitate - accesibilitate, previzibilitate şi claritate - norma de drept trebuie să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încît să permită persoanei să decidă asupra conduitei sale şi să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele acestei conduite. În caz contrar, cu toate că legea conţine o normă de drept care aparent descrie conduita persoanei în situaţia dată, persoana poate pretinde că nu-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile. Într-o astfel de interpretare, norma ce nu corespunde criteriilor clarităţii este contrară art.23 din Constituţie, care statuează obligaţia statului de a garanta fiecărui om dreptul de a-şi cunoaşte drepturile."

Contrar acestei jurisprudenţe şi în pofida faptului că CtEDO consideră claritatea şi previzibilitatea legii ca principii de bază pentru protecţia drepturilor fundamentale, Curtea a menţionat această „contradicţie" la §92-93, dar nu a recunoscut-o incompatibilă cu Legea Supremă.

2. Nu pot subscrie la concluzia enunţată în §87 al hotărîrii, potrivit căreia procedura executării în contenciosul administrativ este echivalentă cu cea contestată. Or, în contenciosul administrativ, conform art.16 din Codul de executare, executarea benevolă se declanşează pînă la prezentarea hotărîrii judecătoreşti spre executare silită.

De asemenea, consider inacceptabilă invocarea în §84 a Hotărîrii Curţii Constituţionale nr.7 din 5 aprilie 2011 în contextul respectiv. Fragmentul citat din practica CtEDO a fost invocat de Curte pentru a se recunoaşte necesitatea instituirii procedurii de executare benevolă, însă aceasta trebuie să preceadă declanşarea procedurii de executare silită (aşa cum propune Curtea, în adresă sa, expediată Parlamentului, să fie modificat Codul de executare). Or, procedura aplicabilă actualmente este alta. Mai mult ca atît, în Hotărîrea nr.7 din 5 aprilie 2011 exemplul invocat din jurisprudenţa CtEDO vine să susţină argumentele privind necesitatea întreprinderii măsurilor restrictive pentru a nu permite debitorului să părăsească ţara, după care să fie aplicată procedura executării silite, pentru care motiv jurisprudenţa respectivă nu are nici o relevanţă pentru cauza dată.

3. Curtea a recunoscut neclaritatea prevederilor contestate în adresa ataşată la hotărîre, remisă Parlamentului, arătînd căile de înlăturare a deficienţelor. Susţin soluţia propusă în §95 al hotărîrii, dar sunt de părere că adresa Curţii, indicînd soluţia concretă, prin care pot fi lichidate lacunele legii, comportă semnificaţia unei iniţiative legislative, ceea ce contrazice normele constituţionale referitoare la competenţa Curţi Constituţionale.

În sensul enunţat, sunt de părere că, pentru a garanta respectarea principiilor constituţionale ale clarităţii şi previzibilităţii legii şi pentru a nu leza drepturile persoanei, norma care generează incertitudinea legală trebuie anulată prin declararea ei neconstituţională. În caz contrar, orice contradicţie cu Constituţia ar putea fi atribuită la lacune legislative, ceea ce ar fi în dezacord cu art.79 din Codul jurisdicţiei constituţionale, care prevede ca temei pentru adresă doar lacunele în legislaţie.  

4. Avînd în vedere că  procedura executării silite a fost instituită în special pentru satisfacerea pretenţiilor creditorului, imprevizibilitatea normei contestate devine evidentă în contextul avantajelor oferite debitorului, recunoscut în această calitate printr-o hotărîre judecătorească definitivă. În acest sens, este inexplicabilă raţiunea prevederilor contestate, în condiţiile în care, după epuizarea termenelor prescrise pentru stingerea benevolă a datoriei şi după un proces îndelungat de judecată, în care debitorul nu a dorit să se conformeze cerinţelor legale ale creditorului, lui i se mai acordă un termen de graţie.

Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că amînarea pentru un nou termen a executării angajamentelor materiale poate cauza creditorului prejudicii grave, uneori soldate cu falimentarea sa. Instituirea termenului în cauză ar fi fost justificată numai în cazul dacă  ar fi devansat declanşarea procedurii executării silite a creanţei.

Mai mult ca atît, din momentul adresării către executorul judecătoresc, creditorul suportă cheltuielile pentru orice acţiune întreprinsă de acesta, inclusiv pentru perfectarea somaţiei adresată debitorului privind executarea benevolă a hotărîrii. Acest fapt pune creditorul într-o situaţie inechitabilă în raport cu debitorul şi poate genera un nou litigiu privind plata cheltuielilor de executare. Or, în cazul executării benevole a hotărîrii de către debitor, creditorul, care a obţinut cîştig de cauză, dispunînd de o hotărîre judiciară definitivă în favoarea sa, nu poate fi obligat să achite aceste cheltuieli. Însă nici debitorului nu i se poate imputa această obligaţie, deoarece a executat creanţa benevol.

5. Neconformitatea normei contestate sub aspectul principiilor previzibilităţii şi clarităţii legii rezultă şi din faptul că termenul de 15 zile pentru executarea benevolă a titlului executoriu nu prevede nici o excepţie. Aceasta contrar situaţiilor privind executarea imediată a hotărîrilor judiciare, reglementate de art.256 din CPC, precum plata pensiei de întreţinere ş.a., care sunt de necesitate vitală. Deoarece actul de dispoziţie devine obligatoriu doar începînd cu cea de-a 16-a zi după adoptare (eliberarea documentului executoriu), amînarea momentului de la care hotărîrea definitivă începe a-şi produce efectele vine în contradicţie cu art.20 din Constituţie, echivalînd cu încălcarea termenului rezonabil de exercitare a justiţiei. Executarea silită fiind o parte a procesului de înfăptuire a justiţiei, amînarea executării în realitate echivalează cu amînarea finalizării actului de justiţie. În acest mod, neexecutarea în termen a hotărîrilor judecătoreşti poate avea consecinţe grave prin prisma respectării dreptului la un proces echitabil, fapt recunoscut de CtEDO în mai multe cauze împotriva Republicii Moldova.

6. Prin amînarea procedurii de executare pentru un termen de 15 zile, prevederile respective intră în contradicţie şi cu art.120 din Constituţia Republicii Moldova, care stipulează obligativitatea respectării hotărîrilor definitive ale instanţelor judecătoreşti. Această normă constituţională nu admite excepţii în domeniul executării silite, de aceea orice amînare a executării nu poate avea caracter obligatoriu, urmînd să fie stabilită în funcţie de circumstanţele reale ale cauzei şi să fie susceptibilă de atac în justiţie.

7. Amînînd executarea hotărîrii judecătoreşti definitive pentru un termen de 15 zile, norma contestată din Codul de executare restrînge dreptul de proprietate al creditorului asupra bunurilor sale. Mai mult ca atît, norma creează teren pentru eschivarea debitorului de la executarea titlului executoriu şi, deci, satisfacerea creanţelor, oferindu-i realmente posibilitatea să-şi înstrăineze bunurile.

8. Sunt de părere că atît legislatorul, cît şi Curtea au ignorat Recomandarea Comitetului de Miniştri nr.17 (2003) privind executarea hotărîrilor judecătoreşti. În acest context, voi sublinia că pentru un drept dobîndit în instanţa de judecată şi dat spre executare „orice întîrziere a producerii efectelor sale poate transforma acest drept într-unul inoperant şi iluzoriu, în detrimentul uneia din părţi", în cazul dat - al intereselor creditorului. De asemenea, orice amînare „trebuie să fie subiect de analiză din partea unui judecător (cap.III, pct.1, lit.f)" şi să nu fie obligatorie pentru toţi, aşa cum prevăd normele contestate.

În baza celor expuse, consider că prevederile contestate ale Codului de executare trebuiau să fie recunoscute neconstituţionale de Curtea Constituţională.

  

Victor PUŞCAŞ

Judecător al Curţii Constituţionale

 15 ianuarie 2013


Fişiere: ro-h_01.op.separat.2013.ro.pdf

Tel.: +373 22 25-37-08
Fax.: +373 22 25-37-44
Total vizitatori: 913875  //   Vizitatori ieri: 564  //   azi: 139  //   Online: 17


Acces rapid