Jecker v. Elveția. Ordin în privința unei jurnaliste care impunea dezvăluirea identității unui dealer de droguri după publicarea unui reportaj despre acesta, fără punerea în balanță a intereselor relevante. Încălcare

Jecker v. Elveția - 35449/14
Hotărârea din 6.10.2020 [Secția a III-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Ordin în privința unei jurnaliste care impunea dezvăluirea identității unui dealer de droguri după publicarea unui reportaj despre acesta, fără punerea în balanță a intereselor relevante: încălcare

În fapt – Reclamanta, o jurnalistă, a publicat un articol intitulat „În vizită la un dealer” într-un ziar regional, care conținea o descriere a unei vizite de o oră la apartamentul unui dealer de droguri – timp în care trei consumatori au cumpărat droguri – și care menționa, între altele, că dealerul făcea trafic de canabis și hașiș de zece ani, cu un profit anual mai mare de 10,000 de euro.

Procurorul a pornit o anchetă penală in rem și a dispus ca reclamanta să prezinte probe, de vreme ce infracțiunea în discuție se încadra în excepțiile legale la dreptul la protecția surselor jurnalistice. Reclamanta a contestat ordinul. Totuși, ca urmare a evaluării circumstanțelor cazului, Curtea Supremă Federală nu a constatat existența unor motive suficiente pentru a pune la îndoială exercițiul de punere în balanță efectuat deja de legislativ între interesele relevante.

În drept – Articolul 10

Legalitatea și scopul ingerinței – Emiterea ordinului în privința reclamantei era permisă de lege. Nu s-a contestat că acesta urmărea scopul legitim al „prevenirii infracțiunilor”.

Caracterul necesar într-o societate democratică – Evident, reclamanta a fost singura persoană care putea ajuta autoritățile de urmărire penală să identifice dealerul de droguri, care i-a asigurat material pentru articol; existau, indiscutabil, motive legitime pentru urmărirea penală a dealerului. Indubitabil, acestea erau considerente relevante. 

Totuși, pentru a stabili – în scopurile „prevenirii infracțiunilor” – caracterul necesar al dezvăluirii identității unei surse, nu era suficient să se susțină că, în lipsa unei asemenea dezvăluiri, nu ar fi posibilă desfășurarea unei anchete penale; trebuia să se aibă în vedere gravitatea infracțiunilor care formau baza anchetei.

Totuși, în acest caz, se pare că a fost acordată o pondere relativ redusă infracțiunii în discuție: Curtea Supremă Federală a manifestat deferență față de opțiunea legislativului de a o include în lista infracțiunilor care justifică exceptarea de la protecția surselor, criticând în același timp lipsa de coerență a acelei liste în termeni sistemici. În mod evident, Curtea Supremă Federală a identificat în hotărârea sa alți factori pe care i-a considerat relevanți pentru evaluarea gravității infracțiunii. În acest sens, ea a evidențiat, înainte de toate, caracterul comercial al activităților dealerului și profitul pe care acesta l-a avut, nu faptul că traficul de droguri ușoare reprezenta un pericol considerabil pentru sănătatea consumatorilor.

În opinia Curții, trebuia acordată importanță următorilor factori (în afară de gradul redus de periculozitate al infracțiunii în discuție – traficul de droguri ușoare – în relație cu diferitele excepții prevăzute de lege pentru nedezvăluirea surselor): interesul public considerabil care putea fi provocat de articolul publicat (dat fiind că acesta evidenția faptul că un traficant de droguri a putut activa ani de zile fără a fi descoperit); riscurile la adresa reputației ziarului în ochii posibilelor surse din viitor; și interesul membrilor publicului de a primi informații transmise de surse anonime.

Pe de altă parte, reclamantei nu i se putea reproșa că nu a exprimat o opinie suficient de critică privind subiectul pe care l-a tratat în articol, și acest fapt nici nu putea reprezenta o condiție pentru protecția surselor, așa cum Curtea Supremă Federală a părut să o sugereze.

Având în vedere importanța protecției surselor jurnalistice pentru libertatea presei, nu era suficient ca ingerința să fie impusă pentru că infracțiunea în discuție se încadra într-o categorie specială sau că era acoperită de o normă juridică formulată în termeni generali; în schimb, trebuia să se stabilească că era necesară în circumstanțele precise. Într-adevăr, aceasta pare să fi fost chiar abordarea Curții Supreme Federale într-un caz anterior (în care ea a reținut, în special, că cerința de a prezenta probe putea fi justificată doar atunci când interesul urmăririi penale cântărea mai greu decât interesul jurnalistului de a nu-și dezvălui sursele).

Totuși, în acest caz, după ce a constatat că nu trebuia acordată o importanță deosebită interesului public sau interesului reclamantei, Curtea Supremă Federală a manifestat deferență față de exercițiul de punere în balanță efectuat în termeni generali și la modul abstract de legislativ. Hotărârea sa nu a putut conduce, așadar, la o concluzie potrivit căreia ordinul emis în privința reclamantei în vederea prezentării de probe a îndeplinit o exigență prioritară care ținea de interesul public. Ea nu a oferit o justificare suficientă referitoare la faptul că măsura contestată corespundea cu o „nevoie socială imperioasă”.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: niciun capăt de cerere privind acoperirea prejudiciilor.

(Vezi și Becker v. Norvegia, 21272/12, 5 octombrie 2017, Nota informativă 211; Sanoma Uitgevers B.V. v. Olanda [MC], 38224/03, 14 septembrie 2010, Nota informativă 133; Voskuil v. Olanda, 64752/01, 22 noiembrie 2007, Nota informativă 102; și Roemen și Schmit v. Luxemburg, 51772/99, 25 februarie 2003, Nota informativă 50)